Day 12 – Ithaca

Text de Claudia Spatarescu.

Hai ca am aparut si eu, inseamna ca vacanta se apropie de sfarsit. Nu ca n-am vrut sa scriu pana acum, ba chiar pe masura ce priveam uimita si fara rasuflare cate o insula inverzita pe langa care treceam, sau cate o pestera de mii de ani, imi veneau in minte niste expresii super poetice si ma straduiam pentru cateva ore sa le retin pentru a le impartasi cu voi. Doar ca nu e timp de scris. Stiu, n-o sa ma credeti, dar aici se intampla multe lucruri: mai vine cate un delfin, mai construim cate o poveste (Vlad e maestrul initiator in aceasta arta) mai spalam niste vase cu apa de mare, mai bem o visinata geniala facuta de Cornel, mai sarim in apa de pe scara proaspat reparata si tot asa… nu e timpJ

Iar de 2 zile avem niste glume geniale legate de faptul ca suntem nedormiti si nemancati, vai de noi. Spre exemplu aseara, cand ne chinuiam sa dam gata un pepene de 10 kg, am fost indemnati sa luam ultima bucatica. Intrebati pe rand, rasputeam: “nu mai pot!”, de unde am tras concluzia ca suntem la capatul puterilor. De aceea, cum porneste motorul barcii, ne strecuram pe tacute si dormim de rupem. Sunetul constant al motorului plus leganatul dulce al barcii egal coma. Tot echipajul este off.

Iar de cateva zile vremea a devenit torida si apa dementiala. Se pare am ajuns in Ithaca si-l cautam pe Odiseu prin apa. E operatiune complexa, eu am stat de exemplu vreo 4 ore aseara, iar baietii (Radu, Bobita si Darian) au stationat chiar mai mult, tinandu-se in ultima faza de parama neagra si servind la barul Parama Nera cate un vinisor. Goluletul nostru (e al nostru, am stabilit) este la poalele unui munte inverzit unde se mai aud niste glasuri de capre pe care nu le vede nimeni. Aseara cautam luna, am gasit-o inconjurata de sute de stele, am facut carturi cu totii, eu am promis ca fac prima baie la 6 dimineata, iar cei care nu ma cunosc au crezut si de dimineata ne-am trezit nu in miros de cafea ci in miros de pescoi. Dada, nu va mirati, pe mare se poate orice.

Acum plecam – nu stiu unde – dar am aflat ca vom calatori doar o ora, deci trebuie sa ne ascundem in cabine foarte rapid ca suntem obositi cu totii.

Mai incolo va povestesc de ce am ramas eu impresionata de Zakynthos duminica.

Va imbratisez,

Claudia

Day 11 – Ithaca

La ora 12 am ridicat ancora si am parasit primitorul port din Zante. Calm plat, sau “dead calm”, vant zero, traseu de 35 mile. Acum o ora se pornise un vanticel timid de 7 noduri din travers. Am vrut sa-l prind si sa-l pun la treaba dar a disparut pana sa apucam noi sa ridicam randa. Mai avem o ora pana in Itaca si in continuare vant zero . Mergem constant cu 8 noduri la motor si abia astept sa arunc ancora si sa pot bea o bere. Dupa doua zile de stat in port, tuturor li s-a facut un dor nebun de mare.

Day 9 & 10 – Zante town

Am plecat din Porto Vromi dupa amiaza si am navigat intr-o caldura naucitoare, trecand prin dreptul tuturor plajelor de fite din sudul insulei Zakynthos. Banane, biscuiti, parapante, pluteau pe apa si in aer, trase de puternice barci cu motor, spre deliciul turistilor. Ma uitam la ei si nu-mi venea sa cred ca odinioara ma bucuram si eu de mare in acelasi fel.
Am intrat in marina Zakynthos in jurul orei 18 cand vantul se oprise de tot, iar caldura atinsese paroxismul. Am avut noroc de un loc liber intr-o pozitie buna, la cheu. Imediat si-a facut aparitia un grec care mi-a cerut actele si 30 euro/ziua de stationare, oferindu-ne in schimb, apa, curent electric si internet wi-fi. Am profitat de curentul electric si am pornit aerul conditionat in toate cabinele. Ei da, alta viata…
A doua zi am inchiriat doua masini si am pornit sa cutreieram insula Zakynthos. Prima oprire “Shipwrek – Navagio”, bineinteles. De data aceasta, de sus de pe munte, avionul lansat cu camera video atasata pe el, ne-a dat o imagine despre ce simte si vede un vultur care exploreaza inaltimile…breathtaking.
Am mers apoi in Laganas, de unde am fugit rapid speriati de hoardele de turisti salbatici ce venisera sa devoreze plajele.
Seara am dat un mega party pe barca noastra, asezonat cu mult cognac si bere. Pe la ora 23, cred ca erau circa 25 de persoane pe barca noastra, din toate cele 4 echipaje. Pe la ora 2, Bobita, echipat corespunzator si insotit de Darian si Alina, a plonjat in apa, in spatele digului ce strajuia marina. Muzica a rasunat pana in jurul orei 3, cand ne-am scurs pe scarile iahtului spre cabine.

Day 8, Navagio & Porto Vromi

Am avut noroc de vant slab si am reusit sa aruncam ancora si sa stam in siguranta, pret de 4 ore, in celebrul golf Navagio – o adevarata Mecca a turismului grecesc. Apa era de un bleu deschis ireal – de parca ar fi fost iluminata de un gigant tub de neon din adancuri. In apropierea noastra o alta pestera ne atragea ca un magnet. Ne-am echipat rapid cu ustensilele de snorkeling, am luat camera si lumina si ne-am cufundat in “the deep blue”. In pestera, apa pur si simplu clocotea. Cand am iesit la suprafata, am avut senzatia ca suntem intr-o uriasa masina de spalat. Cu toate astea am reusit sa surprindem imagini uluitoare, cu o puternica dominanta bleu. Nu stiu cat am stat, dar am iesit de acolo sleiti de puteri. Am inotat pana la tarm intre sutele de turisti, ajunsi acolo cu diverse ambarcatiuni, care nu se aventurau mai mult de 2-3 m de plaja, am abandonat echipamentul si am purces la vizitarea celebrei epave. Legenda spune ca in anii 80, coasterul obisnuia sa faca frecvent contrabanda cu tigari. La un moment dat au fost surprinsi de paza de coasta si s-au refugiat, pe un vant puternic si o mare agitata in acel golf. Motorul a cedat si au intrat in deriva, esuand pe nisip.
Baietii de pe barca lui Liviu, au reusit sa inalte avionul drona cu care erau dotati, surprinzand imagini spectaculoase de deasupra golfului.
Dupa ce ne-am saturat de balaceala, am servit masa si am ridicat ancora catre urmatoarea destinatie – Porto Vromi. Aici am gasit un ancoraj linistit, unde am aruncat ancora si ne-am legat cu doua linii lungi de stanci. O parte din echipaj (fetele) au inchiriat pentru o jumatate de ora o barca de (foarte) mare viteza si s-au dus, cu fluturat de plete, sa gliseze in valuri si vant. Eu cu Oana ne-am refugiat pe barca lui Cornel la adapostul unei sticle de Metaxa. Tarziu in noapte, ne-am urcat in dinghi (eram 5, cred) si am plecat spre barca noastra, aflata vizavi, cantand fiecare ce-si aducea aminte.
A doua zi dimineata, ne-am echipat din nou pentru o pestera aflata chiar la intrarea in golf, unde din nou am ramas muti de maiestria cu care apa a sculptat in roca moale catedrale.

Flora si fauna marina in Porto Vromi

Pictures

Day 7 – Ag. Nikolaos

Postez doar pentru consecventa; Oana descriind deja mult mai savuros, in postul intitulat “Lenea”, decat as putea-o face eu acum, dupa 4 beri si un cognac, inconjurat de luxul si confortul portului Zante, asa ca skip forward…

Day 6 – Sami

In dimineata urmatoarei zile, am pornit spre portul Sami – o aglomerare de triste taverne ale unei statiuni bogate in turisti in alte vremuri. Am inchiriat doua ATV-uri si un Matiz, de la un grec gras si plictisit de el insusi, de viata si de tot ce-l inconjura si am pornit spre cele doua atractii ale oradului, pestera Drogarati si Melisani. Nimic spectaculos, in afara de un marketing agresiv, chiar violent, dar de inteles in final. E criza…

Day 5 – Fiskardo, Chefalonia

La ora 6 dimineata am ridicat ancora cu destinatia Fiskardo. Din lipsa de vant, primele 3 ore am navigat cu motorul, apoi in sfarsit, vantul ne-a prins din urma si ne-am bucurat prinzand aripi. Pe la jumatatea distantei si-au facut aparitia delfinii, care ne-au oferit un spectacol unic, trecand pe la toate cele 3 barci ce navigau cu aripile larg deschise.

In Fiskardo era full, asa ca eu am preferat sa merg o jumatate de mila mai departe, unde am gasit ancorajul perfect. Am aruncat ancora si ne-am legat cu doua parame de stanci, in apropierea unei pesteri care ne atragea ca un magnet.Imediat ce am terminat manevrele de ancorare, s-a petrecut un fenomen pe care eu nu l-am mai intalnit in Grecia. A inceput sa ploua. Dar ce zic eu ?! S-au rupt norii peste noi in cascade ce imitau o intreaga cavalerie ropotind pe campul de batalie. Totul n-a durat mai mult de 45 de minute, dupa care un miros puternic de cetina si lemn ranced a coborat dinspre vaile impadurite ce strajuiau golful, facandu-ne pe toti sa ne imaginam pe lacul Bicaz. O uvertura binevenita, care a risipit caldura si ne-a desenat un tablou inedit. Am pornit apoi in explorarea pesterii, care s-a dovedit a fi o mica si extrem de veche exploatare de piatra intr-o lucrare a naturii – fenomen inedit sapat intr-o roca permeabila.

Day 3 & 4 – Paxos & Antipaxos

Povestea esuarii a fost spusa, asa ca n-am sa fac decat cateva completari. Am esuat deoarece legati fiind de barca lui Cornel si vantul batand cu 25 de noduri spre tarm, ne-a prins la un moment dat in travers  iar carma mea a devenit inutilizabila, fiind imobilizati la un metru de stancile amenintatoare ale tarmului. Din fericire derivorul si carma s-au impotmolit intr-un banc de nisip. Fiind amandoi imobilizati si fara nici un ajutor din afara pe care puteam conta iar vantul continuand sa bata cu putere spre tarm, m-am precipitat spre statia radio lansand un hotarat “Mayday – Mayday – Mayday…”. Mi-a raspuns aproape imediat un operator, intr-o engleza neinteligibila, rugandu-ma sa repet pozitia la care ne aflam. I-am repetat-o si i-am spus ca avem nevoie de remorcare. Mi-a raspuns ca nu ne poate remorca, dar motivul nu l-am inteles si i-am repetat ca nu plec fara iaht. “Are you sinking ?”, a venit intrebarea lui. Daca situatia n-ar fi fost tragica, poate as fi ras pentru ca mi-a venit in minte clipul cu “What are you thinking about ?” http://www.youtube.com/watch?v=VSdxqIBfEAw I-am raspuns ca ne vom scufunda curand, dar apelul meu a ramas fara raspuns mai departe. Convins fiind ca vorbesc cu Coast Guard, le-am cerut in repetate randuri sa-mi confirme ca au inteles, dar nici un raspuns. Am abandonat statia radio si am urcat pe punte incercand sa ma concentrez asupra situatiei. Un sfert de ora mai tarziu eram liberi datorita lui Bobita si Darian care au vaslit vitejeste cu 100 m de parama pana la mal. Apoi, luand pozitie pentru remorcarea lui Cornel, a aparut paza de coasta intr-o barca cu motor, pneumatica. Deci iesea din discutie orice incercare de remorcare din partea lor. Exact in momentul in care reusisem sa legam iahtul lui Cornel de noi, l-am auzit pe Bobita exclamand: “Fratilor, uitati-va in larg – a venit cartierul Berceni !!!! Cand m-am intors cu fata spre intrarea in golf am vazut un gigant de 12 etaje pe care scria “MS Oasis of the Seas”. Nu are rost sa-l descriu aici, poate fi vazut pe net. Cert e ca am ramas toti cu gura cascata. Atunci am inteles ce incerca operatorul care-mi raspunsese initial sa-mi spuna legat de imposibilitatea remorcarii. Cei din barcuta pazei de coasta le-au comunicat sa-si vada de drum ca preiau ei controlul asa ca n-au stat decat, poate, pret de cateva zeci sau mii de fotografii facute de turistii curiosi si avizi de aventuri exotice.

Doua ore mai tarziu, intram in Paxos, cu iahtul lui Cornel la remorca si cu paza de coasta navigand la cativa metri de noi. Moralul echipajului era la cote maxime. Au urmat apoi interminabilele explicatii si declaratii la Politie si masa echipajelor reunite asezonata cu efervescenta, data de aburii alcoolului, rememorararii evenimentelor.

A doua zi n-am mai respectat traseul propus si am pornit sa facem inconjurul insulei Paxos, oprindu-ne intr-un golf pitoresc.

Lenea…

Hmm… ca de obicei, cu scrisul merge greu. Sa nu credeti ca nu am timp, dar aici se intampla ceva, intri usor intr-o stare bizara de lene  contemplativa, pe care eu una o ador, tocmai pentru ca acasa nu-mi permit asa ceva.

Grupul nostru a prins crusta, asa, ca painea cand se coace.
Avem deja glumele noastre si un iz comun, de gasca de pirati. De fapt avem si steag de pirati, l-a cumparat Claudia din Fiscardo si l-am inaltat pe catarg.

Dupa ziua nebuna cu esuarea in stanci am inceput sa migram treptat catre starea despre care va povesteam. Ne trezim lenesi pe la  ora 9, 10, 11, 12…fiecare dupa apetitul la somn pe care il poseda. Urmeaza cafele si cate un mic dejun muncitoresc, asa, din picioare, cu cate un colt de paine manjit cu pate…de gasca si asezonat cu ceapa rosie. Beah…suna scarbos, dar aici are farmec. Imediat dupa cafea se incepe tratamentul cu bere, cica face bine la rinichi…zice Bobita. Si ne tratam de rinichi pret de vreo 7
bax-uri incoace.

La pranz gatim si luam masa in cate un golf uitat de lume.  Vizitam cate o pestera, facem cate o baie, mai ardem caloriile pranzului cu inot. Seara se alterneaza berile cu coniac si vin, ca sa nu intram in rutina si vorba lui Cornel, trecem prin cele trei etape ale betiei: intai vorbim toti deodata, apoi pe grupuri, apoi singuri.  Apoi incingem mese de 20-30 persoane la cate o taverna pitoreasca. Ieri am fost intr-un port tare mic si saracacios, motiv pentru care am fost asaltati de toti patronii de taverne, fiecare cu cate o oferta: unul ca ne face reducere de 15%, altul ca ne organizeaza o seara greceasca, un altul ca putem manca orice si oricat cu 10 euro de persoana. Asta din urma ne-a placut cel mai mult, mai ales ca era o taverna tinuta de o familie foarte simpatica. Multi, grabiti si guralivi, grecii nostrii coborau intr-o fuga nebuna treptele tavernei, cu tavile pline de mancare, cu zambetul mereu pe buze. Au si o benzinarie, ne pot organiza si o plimbare la pesterile albastre cu barca proprie, ne dau si carte de vizita, in caz ca avem vreo problema in Zakintos, sa il sunam pe Dimitri, el stie pe toata lumea. La finalul mesei ne aduc corcoduse din partea casei spunand ca sunt fructe care cresc doar la ei pe insula si numindu-le ceva asemanator cu fructul pasiunii….hahaha, ce prosti, zice Laurentiu, si noi faceam tuica din ele, ca nu stiam ca sunt pentru pasiune. Nu conteaza, noua ne-au placut grecii si ne-am simtit bine la ei. Poate ei chiar cred ca acele corcodushakis cresc doar in insulita lor.

Un mosulet simpatic pe o tricileta motorizata ne vinde la barca ulei si miere. Are un catel haios in dotare si se jura ca uleiul este din productie proprie, desi recipientele sunt sigilate, din metal si cu informatii nutritionale inscriptionate. Am platit totusi 6 euro pe flacon de dragul lui si a povestii lui Vlad, care si-a imaginat cum familia mosului detine un zacamant de aluminiu si cei 6 copii ai
sai picteaza de mana toate informatiile nutritionale de pe flaconul metalic, iar la final, mezina  virgina a familiei pune stampila EXTRA VIRGIN DE GRECIA. Pai spuneti voi, nu face o poveste buna 6 euro ?

Intre timp am plecat catre plaja Navagio, cea pe care o vedeti pe toate calendarele cu plaje exotice. Mergem la vele, se aude doar
vantul si un album Pink Floyd. Marea este de un albastru de cerneala si pe intinderea ei se creioneaza valuri mici cu spuma alba ca laptele. Suntem in a doua etapa de concediu, asa se intampla mereu: in prima etapa se formeaza grupul, in a doua se stabilesc insulele, fiecare cu insula lui, in care vrea sa viseze singur. Eu sunt pe insula mea din fata calculatorului si visez acasa,
desi nu-mi doresc sa se termine visul meu marin. Va imbratisez pe toti.

Day 2 – Paxos – Antipaxos

Eheeeii bunii mei. Stiti, chiar ma gandeam ca anul trecut
blogul nostru de calatorie devenise putin plictisitor. Cateva valuri mai
amenintatoare, multe descrieri poetice de glofuri si marine…si cam atat.

Anul acesta am inceput cu un drum obositor, cu risipirea
catorva masini prin Salonic (au gresit drumul), cateva discutii legate de “cine
unde doarme” si gata. Prima zi a fost cu mare destul de agitata, am navigat cam
5 ore pana in marina din Paxos si luni am hotarat sa mergem pentru baie si un
gratar intr-un mic golfulet din Antipaxos. Aici istoria se schimba si numele
meu va ramane pentu totdeauna “doamna cu cutitul”. Cum am ajuns de la gratarul
de pui si mujdei de usturoi si inotatul lenes printr-un golf azuriu la
solicitarea ajutorului din partea pazei de coasta? Nici eu nu stiu, inteleg
doar ca de Rusalii nu este bine a iesi pe mare…si mai era si 13.

Am vrut sa plecam in alt golf, dar ne-am razgandit si ne-am
intors sa reancoram in locul pe care tocmai il parasisem si il stiam. In timpul
manevrelor am fost apelati prin statie de alte doua yahturi cu prieteni de-ai nostri,
care vroiau sa ancoreze langa noi. Brusc marea devenise agitata, iar vantul se intetise si ceilalti doi
s-au hotarat sa plece, nefiind loc de manevre pentru 3 barci intr-un golf atat
de ingust, mai ales pe vant. Noi tocmai faceam ultimele reglaje la ancora si practic
am pierdut exact momentul in care s-a intamplat tot, adica unul dintre yahturi
a pierdut elicea de la motor, a ramas neguvernabil intr-un spatiu inconjurat de
stanci si pe mare agitat. SUPER! Cea de-a treia barca please deja, nici nu stiau ce s-a intamplat, asa ca ne-am
hotarat sa-i ajutam noi. Am scos ancora, ne-am apropiat de ei si atunci
lucrurile au devenit horror, echipajul era agitat, unul dintre ei era plin de
sange pe fata, cineva tipa prin statie dupa ajutor. Ne-am panicat si noi, crezand ca ranile au fost provocate la
impactul cu stancile, iar asta insemna ca in maxim jumatate de ora barca se va scufunda. Am incercat sa-i tractam, dar
valurile ne-au impins si pe noi spre stanci, iar tensiunea creata de parama dintre cele
doua barci a rupt scara de pe yaht. Aici intervine momentul cu cutitul, adus de
bunul nostru prieten Darian, ca sprijin pentru mine in bucatarie. Si iata-ma,
aparand ca o amazoana cu cutitul si sectionand parama intr-o secunda, doar ca o
secunda prea tarziu, pentru ca deja fusesem impinsi si noi pe un banc de nisip.
Atunci Radu a dat anuntul pe canlul 16 ca avem nevoie de ajutor, noi ceilalti incercam
sa gasim solutii…unele stupide (de pilda eu sarisem in apa sa imping yahtul J)))curajoasa
fata!. Ce sa spun, Bobita a fost senzational, a vaslit la dinghi mai mult decat
Ivan Pataichin, ca sa poata duce mai multe parame legate intre ele pe o stanca
de vis-avis, de care am reusit sa ne tragem afara din nisip, folosind vinciul
de ancora. Seara, barca vecina povestea ca ne miscam toti sincron, parea ca
functionam ca un mecanism bine organizat: cand toata lumea la prova, cand la
pupa, cand la babord, cand la tribord. A fost o zi nebuna. Toata lumea a fost
senzationala: Bobita, Darian, Mirela, Laurentiu, Claudia, Alina, Petro si Vlad,
toti calmi si hotarati sa iesim din situtie.

Sera am aflat – dupa ce i-am scos si pe ceilalti din stanci
si i-am tractat pana in marina din Paxos, insotiti de o barca rapida a pazei de
coasta – ca de fapt membrul lor de echipaj care aparuse plin de sange pe punte
era de fapt accidentat de dimineata, intr-un stupid incident si ca tipetele de
ajutor erau doar glasuri ridicate din cauza vantului si a zgomotului de motor
turat. Poate ca daca toata aceasta scena nu ar fi parut atat de sinistra, nici
noi nu ne-am fi aventurat atat de necugetat, catre o operatiune de salvare care
in final ne-a pus si pe noi intr-o situatie tare tensionata. Intre timp a
aparut o alta barca de prieteni, care incerca sa ne salveze facand aceeasi
prostie ca si noi, aceeasi manevra prosteasca, se legase de noi cu o parma si
incerca sa ne extraga din nisip. Gandul ca vom a nunta in curand paza de coasta
ca suntem trei barci blocate m-a facut sa intevin cu cutitul si sa tai parama
cu care ei incercau sa ne tracteze. Dupa acest moment si dupa ce am nimerit cu
acelasi cutit o cutie de bere de pe bord, care incepuse sa fasaie isteric,
cineva a ascuns cutitul, considerand ca am devenit periculoasa. Hm, rautaciosi
nerecunoscatori, eu asa zic. Seara a continuat “la sectie”, adica la sediul
pazei de coasta, unde Radu si Cornel, cei doi skipper inplicati in incident, au
dat declaratii, dupa care s-a prelungit adanc in noapte, evident la o taverna.

O sa fie foarte dificil sa egalam adrenalina zilei de ieri, dar
nici nu ne dorim, Sincer!!I

Day 1. Lefkas to Gaios/Paxos

Am reusit sa ridicam ancorele la ora 6.45 a.m.
Cer partial innorat, vant 16 noduri, fix din prova, asa cum era estimat. Vom motoriza timp de 5 ore.
Startul a fost cu mici emotii, deoarece ultima barca era cat pe ce sa nu treaca prin podul mobil ce leaga Lefkasul de continent si care se deschide pentru 10 minute in fiecare ora, incepand cu ora 6.00 am.
Acum mergem risipiti pe o jumatate de mila, iesind, incet, incet, de pe teritoriul norilor.

Am ajuns in Gaios la 12.30. Am gasit locuri de ancorat chiar in centrul portului si al orasului. Frumusetea orasului a reusit rapid sa spulbere si ultimile semne de disconfort lasate de marea oarecum montata, in randurile echipajului meu. Prima zi e intotdeauna critica.
Am pornit sa hoinarim pe stradutele inguste si pietruite, tipic grecesti, admirand arhitectura venetiana, sau ce a mai ramas din ea dupa cataclismul din ’53.

Lefkas 2011

Din nou pregatiri, cumparaturi, agitatie. De aceasta data lucrurile sunt o idee mai complicate, deoarece suntem peste 35 de “mateloti”. Pentru asta am inchiriat 4 barci, toate de la Beneteau. Un Oceanis 50, un 46, un 43 si un Cyclades 50.5. Desi eram obisnuiti sa ne facem concediile singuri, departe de orice idee de grup, facandu-ne de cap cu modificari de tip “last minute”, concediul pe iaht presupune o echipa. A trebuit sa ne impacam cu asta, desi n-am abandonat ideea de a inchiria un iaht mai mic, un 34 de pilda si de a reveni la uvertura in doi.

Itinerariul va porni din Lefkada si va continua cu duetul Paxos & Antipaxos, acolo unde, in urma cu 3 ani, aveam sa descoperim lumea iahtingului, in preajma grotelor albastre. De acolo vom porni spre Kefalonia, cu stationari in Fiskardo, Sami si Poros. Urmeaza Zakynthos, cu un tur complet al insulei plus cateva nopti de stationare in golfurile sale si doua zile in capitala insulei – Zante. Apoi Ithaka, Atokos, Meganisi si reintoarcere in marina Lefkas.

Fast Forward

Este evident faptul ca nu-mi place sa “bloguiesc”. Voi incerca sa trec cu o foarte mare viteza prin cea de-a doua parte a croazierei de anul trecut, doar pentru a putea incepe cu pregatirile celei care va incepe intr-o luna. In mare parte, ce-a ramas de anul trecut, a fost povestit, in direct, de catre coechipierii mei, asa incat nu voi intra in foarte multe detalii.

Am parasit Mykonosul dimineata devreme, leganati de un turbat vant catabatic, care a atins maximul cand am ajuns in stramtoarea dintre Mykonos si Dragonisi. Fiind dupa o saptamana de calm plat, evident ca unii dintre membrii echipajului si-au ridicat semne de intrebare ingrijoratoare, insa vantul ne-a parasit dupa ce ne-am departat de insula si ne-a lasat sa ne servim micul dejun in soarele bland al diminetii, leganati doar de valurile din pupa. In jurul pranzului am aruncat ancora intr-un golf al insulei Donousa. O insula slab populata de crescatori de capre si pescari. Pe coasta se vedeau cele cateva case risipite de-a lungul singurei sosele de pe insula. Chiar pe malul golfului unde am ancorat, se profila o taverna si cateva barci de pescuit. In rest liniste, nici un iaht. Apa era de un turcoaz imbietor si promitea o flora si o arhitectura bogata sub luciul scanteietor al soarelui de amiaza. Nici n-am apucat bine sa opresc motorul ca deja au inceput sa se auda plascaiturile in apa calda a trupurilor avide, aruncandu-se de pe punte. Eram total detasati de civilizatie, exceptand micuta taverna de pe tarm. Dupa ce ne-am potolit de zbenguiala pe si sub apa, foamea ne-a facut sa adulmecam cu narile in vant dupa ceva peste proaspat. Pe tarm isi facuse aparitia un pescar ce-si despletea plasele. N-am reusit sa scoate mare lucru de la el, decat ca putem cumpara peste doar de la taverna, el avand contract de exclusivitate cu taverna. No bine, atunci, hai la taverna. “Aveti peste ?”. “Avem, fifty euro per kilo”. Problema e ca mi se intampla des sa fac confuzie intre fifty si fifteen. Asa ca i-am zis lui Bobita: “Cam scump, dar merge. Hai sa le zicem ca luam 10 kile, poate-l lasa la zece euro”. Am vazut ca Bobita se uita patrat la mine, dar n-am dat atentie si i-am spus tavernistului ca daca ni-l lasa la 10 euro luam mai mult. Dupa un moment de liniste, tavernistul ma intreaba daca-mi bat joc de el si ca asta e peste de calitate, Dorada ! Abia atunci Bobita mi-a soptit ca e fifty si nu fifteen. Aha, bon. I-am zambit, injurandu-l in romaneste, iar el mi-a intors-o in greaca. Ne-am intors pe iaht si am mancat ce stiam noi cel mai bine sa mancam: pulpe de pui dezosate si carnati Plescoi. Dupa cativa litri de bere si 2-3 CD-uri cu Pink Floyd, de-au rasunat vaile, gustul pestelui din creierele noastre fermecate de aburii alcoolului, ne-a invins iremediabil. Ne-am deplasat la tarm cu barcuta motorizata (in 2-3 runde) si cu privirile plecate ne-am asezat la masa, la taverna si am comandat cate un doradoi de fiecare. A si cateva carafe de vin rocu. Si tzatziki. Si masline…Am fost singurii clienti din ziua respectiva. Ne-am intors la iaht pe inserat, vinovati, cu buzunarele goale…C-asa-i  in concediu !

A doua zi dis de dimineata, la o ora cand toti ceilalti dormeau iar orizontul incepuse sa se coloreze, l-am trezit pe Adi si i-am propus sa plecam fara zgomot, doar cu velele. Aparent usor de facut. Problema era ca eram pozitionati cu prova spre insula si trebuia sa executam o intoarcere de 270 de grade periculos de aproape de tarm, iar vantul abia adia. Am ridicat ancora si am desfasurat focul iar briza a inceput incet, incet sa ne urneasca din loc, atat cat sa devenim guvernabili. In centrul golfului, peste noapte acostase un iaht avand un pavilion total necunoascut pentru noi. Fiind aproape 5 dimineata, parea pustiu. Prezenta lui imi ingreuna putin misiunea pentru ca imi ingusta teribil spatiul de manevra si in plus treceam destul de aproape de prova si implicit de lantul ancorei lui. Nu-i nimic, mi-am zis, am butonul de pornire al motorului la un deget distanta si-l apas daca devenim inguvernabili. So far, so good, iahtul nostru parea sa ne asculte – executasem mai mult de trei sferturi din intoarcere si trecusem din babordul iahtului misterios, prin prova, in tribordul acestuia, fara sa atingem stancile care se profilau amenintator pe sub noi. Pentru ca directia noastra de plecare trecea prin pupa iahtului ancorat  in mijlocul golfului, am tintit  catre pupa acestuia, asteptand ca vandul sa faca restul. In acel moment vantul a cazut de tot, iar viteza noastra a scazut si ea sub punctul de guvernare, astfel incat ne indreptam incet, dar sigur, cu balconul prova fix spre traversul iahtului adormit. Adi si cu Dl. Gigi, singurii care se trezisera la acea ora imposibila pentru concediu, fiind la prova, s-au uitat intrebatori spre mine. Vantul s-a intetit brusc, dandu-ne un impuls zdravan si marind viteza considerabil. In cele cateva secunde, in care ne-am apropiat de iahtul adormit, distanta se micsorase considerabil, astfel incat spatiul meu de manevra era total insuficient, iar noi ne indreptam acum cu viteza fix spre mijlocul iahtului cufundat in somn. Unde era butonul de pornire al motorului ? Ah da, la un deget distanta. De ce nu l-am apasat imediat ? Habar n-am, ramasesem mut in contemplare. Brusc, un omulet de pe iahtul semi-adormit, a iesit precipitat pe punte si s-a avantat pe jumatate peste bord, incercand sa preia impactul ce parea iminent. Timpul se oprise in loc pentru mine, iar secundele erau atat de lungi incat parca ma luase somnul. Cu un calm care nu era al meu, am reusit sa apas butonul de pornire, iar schimbatorul de viteze probabil mi-a citit gandurile, sau nu, dar era pozitionat unde trebuie, astfel incat motorul nostru a inceput sa invarta elicea cu putere pe inapoi, smulgandu-ma din visare si din potentialul impact ce parea iminent. Nu, nu l-am atins, dar omuletul era cu ochii scosi din orbite ca un melc holbat. Nu scotea nici un sunet, insa incepuse sa faca semne disperate cu mana spre cap. Dupa ce ne-am departat, mergand cu spatele suficient de mult, am virat spre destinatia noastra, Amorgos, lasand omuletul cu iahtul lui cu tot, agitandu-se ca o maimuta pe punte, facand intr-una acelasi semn. Ce-o fi vrut sa ne arate, habar n-am, dar stiu ca intentia mea a fost buna – sa nu trezesc pe nimeni, insa am reusit sa trezesc ambele iahturi.

Pentru ca titlul este “Fast forward” si nu “Play” si pentru ca nu m-am invrednicit sa termin in timp util istorisirile ultimei croaziere, am ramas “out of time” – urmatoarea croaziera fiind la cateva zile distanta.

Din Donousa am navigat spre Amorgos unde am stat o zi si o noapte, apoi ne-am indreptat spre Ios. In prima dimineata din Ios, timpul ramas fiind prea scurt, ne-am imbarcat pe un feribot de mare viteza, cu destinatia Santorini – Oia. Eram prea aproape de vulcanul inca activ din Santorini si-ar fi fost pacat sa-l ratam. Dupa o jumatate de zi petrecuta in goana cailor, sau ma rog, in goana Nisan-urilor prin Santorini, ne-am intors in Ios, de unde am ridicat ancora, a doua zi dimineata, inapoi spre Amorgos, unde am mai vizitat odata manastirea Hosoviotissa. Evident emotiile avute prima data au revenit cu aceeasi intensitate. Cuvintele sunt de prisos – trebuie vizitata, nu povestita.

Din Amorgos am pornit spre ultima destinatie inainte de punctul terminus, insula Levitha. Aici am descoperit un golf care fusese candva un refugiu al piratilor saraceni. Pretutindeni, la adancimi care depaseau insa 10m, se vedeau vase de lut, sparte, insirate pe fundul marii. Din nou, dimineata devreme, cand soarele se pregatea sa treaca de linia orizontului, am pornit spre Kos, unde am sosit in jurul pranzului. Ne-am luat la revedere “cu lacrimi in suflet” de la barcuta noastra, facandu-ne deja planuri pentru anul urmator. Ne-am recuperat masinile si am traversat cu feribotul in Bodrum. Era deja amiaza. In Bodrum, Adi si cu jumatate din echipaj, au ales sa porneasca spre casa, fara oprire. Eu dormeam deja “pe mine” si ultimul lucru pe care l-as mai fi putut face ar fi fost sa ma urc in masina si sa strabat cei 1250 km spre casa. Cu greu m-am lasat purtat pe stradutele mici si intortocheate ale Bodrumului. Am descoperit atunci o lume idilica, pe care n-o stiusem si nici n-o banuisem. Turcia – partea Asiatica. Farmecul si frumusetea mi-au tinut o vreme atentia vie. Luminile multicolore si agitatia din jur mi-au adus un aer uitat de copilarie, dar pentru scurta durata. Oboseala acumulata era mult prea puternica – ma prelingeam de-a lungul vitrinelor si visam laganandu-ma in miscarile iahtului. M-am desprins de restul grupului si m-am indreptat spre camera de hotel cu patul ei cu tot, incercand sa adorm. Patul se legana insa mult prea tare. Dupa doua saptamani de stat pe mare, intotdeauna in prima noapte pe uscat, totul se leagana. Stand in pat cu fata in sus, la hotarul dintre somn si trezie, am proiectat cu ochii mintii, pe tavanul alb imagini din cele doua saptamani absolut minunate. Kos, sosirea pe o caldura infernala si asteptarea imbarcarii. Kalimnos- Vathi, cu verdeata lui si copii isterici care se aruncau in apa in jurul nostru ca niste morse. Leros, cu portul lui mic, pescaresc si cu morile de vant strajuind orasul de pe culmi. Atokos, prima noapte albastra pe iaht. Patmos, caldura mare, manastirea Sf. Ioan, apoi prima taverna cu caracatita ei la gratar cu tot. Inaltimile din Ikaria si Pink Floyd, gratarul pe stancile fierbinti si iar Pink Floyd. Si gata, am adormit mai adanc decat mi-amintesc sa fi adormit vreodata…

Marina Kos – The beginning…

Valul de fericire

Text de Adrian Sultan

Ce are toata lumea astazi cu mine? Parca au luat-o toti razna … iar si iar telefonul asta. Stai asa! … un prieten, Radu. In cateva secunde orizontul verii ce urma sa vina mi s-a schimbat radical. Am fost invitat sa particip la o croaziera pe mare printre insulele grecesti. Din acel moment totul s-a derulat pe FFW pana la momentul 11 iunie, ora 00.15 cand am luat startul.

Te asigur ca tendinta mea de exprimare in scris nu a atins vreodata cote semnificative,  dar am sentimentul ca aceasta vacanta a generat acea energie in masura sa declanseze maratonul degetelor mele pe tastatura. In orice caz nu ma arunc in aventura de unul singur si  te invit sa fii alaturi de mine. Preluand ideea unei persoane foarte dragi mie iti dau o tema de vacanta – ai de compus o povestire folosind cuvintele urmatoare:

echipaj de noua temerari, vama Giurgiu, bg-vinieta, traseu fulger prin Bulgaria, a-la-turca-bre, feribot Canakkale, negociere fresh de portocale, iesire din Europa, sandwich-urile Claudiei, dormit in masina, masa pe terasa la malul marii la Kucukkuyu, drapelul Romaniei, calamari pane, Marcel – navigator gps auto, prietena, sms, hotel in Bodrum, masa la “varice”, mostra de shopping, somn de voie, feribot spre insula Kos, marina Kos, prima bere Mythos draft, padure de catarge, Oana comanda, Adi negociaza, gyros x9, Sun Odyssey 43, Radu skipper, navigam, prima noapte pe barca, insula Kalimnos, Nenea Gigi – ancora, Lica – primul mus lansat la apa, snorkeling, arici de mare, acostare-reacostare, navigam, insula Leros, barci pescaresti, alimentare cu apa, insula Arkoi, vise de laguna, port cochet, 5 in dinghy, Desteapta-te romane!, navigam, insula Patmos, Manastirea Sf Ioan, Apocalipsa, internet cafe, Boro e pe treaba, octopus si vin alb/roze la taverna, insula Ikaria, plaja din povesti, gratar pe stanci, navigam cu noaptea-n cap, insula Mykonos, uite apa nu e priza, rent-a-car, mascota – pelicanul Petro, moara de vant, ratacit pe strazi, oriunde alb si albastru,  insula Delos, fresh de portocale, muzeu, articole pe blog, barca pe valuri, vant, navigam, tertarole, Sabina vrea sa stie, un yacht nu se scufunda asa usor, insula Dhenousa, navigam, insula Amorgos, Jimny + ATV, Manastirea Chozoviotissa,  meci, taverna, bere, insula Ios, sardine la gratar, plaja, peste spada, feribot rapid, insula Santorini, Fira si Oia, locul de unde nu-ti vine sa pleci, poze, tigara de foi, shopping, inapoi in Ios, din nou in Amorgos, delfini, vant de 20N, navigam doar cu vele cu 8.3N, insula Levitha, mooring, pierdut Bobita, taverna cu relicve, portia de ras, directia Kos, anunt radio in canalul 77, ultima acostare, bagaje, feribot, Bodrum, autostrada, Burger King, rataciti in Bulgaria, radar, vama Giurgiu, Bun gasit, Romania!

Cuvintele sunt inspirate din realitate si au izvorat din imagini pe care le-am suprins afisate pe retina in timpul unor (s)clipiri scurte. Felicitari ca ti-ai facut tema, adaugand liant intre cuvintle si expresiile de mai sus! Premiul consta in cateva poze din vacanta care vorbesc de la sine.

Concluzia este ca aceasta aventura pe apa a depasit granita asteptarilor mele generand un val de fericire care ma va purta pe creasta lui pana la urmatoarea croaziera…

Mykonos

Am hotărât că-mi ajunge o săpămănă de acomodare cu viața de zi cu zi așa că voi continua povestea de unde m-am oprit în urmă cu aproape trei săptămâni. Ușor de zis…E suficient să închid ochii pentru o clipă și un val de imagini și sentimente îmi inundă creierul, devenind dificilă impunerea unei coerențe menite să-mi transforme întregul material brut într-o poveste comprehensibilă. Așadar revin la sfârșitul zilei din insula Ikaria. Fiind într-o zonă sălbatică, departe de orice urmă de așezare omenească, întunericul nopții era de nepătruns. Deasupra noastră, cerul desena povești nemuritoare. Până la răsăritul lunii, insula nu era decât un imens perete întunecat care-ți dădea fiori. Aerul cobora fierbinte de pe stâncile încă încinse, fiind greu respirabil. M-am retras în cabină cu puțin înainte de miezul nopții, lasându-i pe băieți să organizeze carturile. La ora 4 fix am dat deșteptarea. Urma cel mai lung segment din traseul nostru – 50 mile și vroiam să ajung devreme in Mykonos ca să n-am probleme cu locurile disponibile în cea mai vizitată insulă grecească. Luna apusese de ceva timp iar întunericul mi se părea imposibil de penetrat. Am dublat ochii de pază la prova și cu privirea ațintită în ecranul mare al GPS-ului (că în față oricum nu vedeam nimic) am purces spre necunoscut. Mi s-au părut interminabile cele trei sferturi de oră de beznă absolută in care am navigat cu inima stânsă și cu ochii ieșiți din orbite scrutând întunericul compact. Spre ora 5 începuse vag să se contureze zarea în urma noastră, dar ce folos – noi mergeam spre apus, iar întunericul părea să se deplaseze odată cu noi. Spre ora 7, soarele și-a făcut curaj, facându-și apariția în toată splendoarea lui deasupra insulei Ikaria. Mergeam de aproape 3 ore iar insula părea că vine după noi. În față marea se unea cu orizontul fiind pentru prima dată când destinația noastră era complet pierdută-n depărtare. Mergeam constant cu 6 noduri cand brusc vantul a căzut aproape de tot. Am pornit motorul ca să nu pierd timp inutil și după câteva minute strângeam complet velele care fluturau inutile. Am mers cu motorul până la destinație. La ora prânzului ne strecuram printre imensele vase de croazieră ancorate în rada celui mai râvnit port grecesc. Am intrat în marina cea nouă și mi-am ales un loc lângă un iaht cu pavilion românesc. Ne-am legat la cheu și am sărit veseli pe țărm uitându-ne după automatele de apă și curent. Erau pretutindeni, însă nici țipenie de om în jurul nostru – în plus toate inscripțiile erau scrise cu litere chirilice. În scurt timp am descoperit că automatele de apă și curent erau de fapt niște dummy-uri, nefiind operaționale. Ceva mai încolo un panou ne informa că exista 3 astfel de automate funcționale în celălalt capăt al marinei unde era o aglomerare nefirească de iahturi. Chiar  întrebasem retoric cu glas tare de ce jumătate din marină era foarte aerisită iar în cealaltă jumătate iahturile stăteau înghesuite unul intr-altul, răspunzându-mi “de boi ce sunt, evident!”. Încercând să nu-mi pierd buna dispoziție, am dat comanda de dezlegare a iahtului și am purces în aglomerație. Ne-am făcut loc cu lingura de pantofi între două iahturi, am reperat un mooring line pe care l-am legat la prova și gata – iată și un automat de care aveam urgentă nevoie, mai ales că urma să stăm două zile și două nopți în Mykonos. Cât ai clipi băieții au scos furtunul de alimentare cu apă și cordonul electric și….stupoare ! Toate ieșirile automatului erau ocupate. Îmi venea să urlu. Am întrebat un individ care stătea cu o figură tâmpă pe scara unui iaht de lângă noi daca știe ceva de alimentarea cu apă & curent și mi-a răspuns absent că nu știe, ajunsese în urmă cu o oră. Ne-am risipit toți pe cheu în căutare de informații. Apare Adi spunându-mi că la cca 100 de metri e al doilea automat care are o ieșire liberă. Am strâns din dinți și am purces la “râde și leagă – plânge și dezleagă”. Dar nu-i bai, bine că avem soluție, nu ?! Și iar motor, mola parâme, manevre, ieșim împingând iahturile din stânga și din dreapta noastră îndreptându-ne spre locul unde ne aștepta Adi. Ne-am apropiat și ce nu văzuse Adi de pe țărm (că nu avea cum) am văzut noi venind dinspre apă – unica mare inscripție în limba engleză: NO MOORING HERE! Adică nu aveam voie să parcăm acolo. Punct! O căldură cumplită îmi strângea capul ca-ntr-o menghină. Ne-am legat totuși acolo temporar și am pornit în căutarea celui de-al treilea automat. Am trecut din nou pe lângă individul cu figura tâmpă și l-am întrebat dacă știe măcar de unde se procură cartelele de activare a automatelor. Mi-a răspuns că habar n-are, dar că lui i-a vândut-o cineva de pe un iaht care plecase la venirea lui. N-am reușit să aflu nimic de la el și l-am lăsat în atmosfera lui tâmpă. Am plecat apoi pe jos să dau ocol marinei în căutarea autorităților portuare. Aerul devenise irespirabil și brusc Mykonosul mi s-a părut ostil și neprimitor. Mă certam pentru proasta inspirație de a fi venit cu sacul la pomul mult lăudat. Vântul începuse să bată fierbinte ridicând nori groși de praf. Asfaltul frigea ca o plită încinsă iar pretutindeni era pustiu – nici țipenie de om. Atunci mi-am dat seama – it’s the fucking siesta time ! La întoarcere l-am găsit pe Adi vesel – reperase cel de-al treilea automat care avea și o ieșire liberă. Era departe de zona în care parcasem noi. Am fugit repede, am dezlegat iahtul și m-am indreptat cu viteză mare spre locul cu pricina. Pe drum doi amețiți intr-un dinghi străbăteau marina. Mi-au făcut semne să încetinesc de teama ca valurile mele să nu-i dea cu roțile în sus. Nu m-am sinchisit de ei pentru că la intrarea in marină deja se vedeau catarge în șir indian care intrau și nu vroiam să pierd ultimul și unicul loc cu alimentare din toată marina. Am întors “cu frâna de mână”, cum zicem noi și ne-am legat (a câta oară?) la cheu. În spatele nostru la 50m trona un imens hotel plutitor de 12 etaje: Costa Fortuna. Nu mai conta, începusem să ne detensionăm. Ne mai trebuia cartela magică pe care am reușit s-o achiziționăm dintr-o rulotă aflată nu departe contra imensei sume de 30 euro. Era de trei ori mai mult decât plătisem până atunci, dar chiar nu mai conta. Încet, încet, zâmbetele și bancurile începeau timide să-și facă apariția și am putut să desfac prima bere din lumea nouă. Apoi vântul a început să bată din ce în ce mai tare alungând arșița insuportabilă a amiezei. De pe o mașină inscripționată aparținând unei companii de închirieri am luat un număr de telefon la care am comandat o mașină. Într-o jumătate de oră aveam la scara iahtului un Peugeot de 9 locuri. Ei da, acum le aveam pe toate și puteam porni în cucerirea insulei la care visasem preț de un an întreg.

Mykonos e o insulă cu un puternic aer cosmopolit. Un amalgam de stiluri și culori în care se face simțită dominația demult apusă a venețienilor. Centrul vechi e strict pietonal, doar că sunt considerați pietoni și turiștii pe scutere. Străduțe înguste și întortocheate, pavate cu piatră. Stilul arhitectonic e tipic Cicladelor și total diferit de cel din Dodecanese. Case pătrate, văruite în alb cu muchiile rotunjite, și cu terase de colectare a apei din rarele ploi care se abat în Mykonos. Sute de magazine de suveniruri și bijuterii atrag ca un magnet turiștii ce poposesc preț de o zi, aduși de marile vase de croazieră. O întreagă babilonie care curând m-a obosit, dar la ce m-am așteptat ? Orașul e dependent de aceste imense vase de croazieră care-și varsă afluxul de turiști preț de o zi în labirintul de străduțe și taverne. În lipsa lor, Mykonosul e pustiu si trist. Fără plaje cu nisip în schimb bogat in cluburi de noapte si discoteci – paradisul gay-lor din toată lumea.

A doua zi ne-am urcat pe un barcaz și am plecat să vizităm insula sacră Delos. Un imens muzeu în aer liber ce gazduiește vestigiile unei civilizații demult apuse. Orașul Delos, despre care se spune că a fost locul nașterii lui Apolo și Artemis, a fost construit în jurul anului 3000 I.H. A fost locuită până în secolul al 2-lea. De atunci și până în 1990, când a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO, grecii din Mykonos și-au construit cu sârg propriile case cu piatră de la templele, termele și teatrele din Delos. Vântul care-și făcuse apariția la sosirea noastră în Mykonos a continuat să bată din ce în ce mai tare agitând marea și ridicând valuri de 2-3m. Barcazul cu care ne-am întors începuse să danseze grațios printre valurile înspumate. A doua zi urma să plecăm și deja trebuia să fac față întrebărilor din partea echipajului și sa-i liniștesc că vântul se va potoli cu siguranță. Am consultat prognoza mării în repetate rânduri în seara aceea cu speranța că o vor recalcula și o oază de liniște imi va permite să părăsesc, a doua zi, insula în siguranță. Era anunțată mare de gradul 5-6 în jurul insulei, dar scădea în intensitate în direcția în care aveam planificat traseul. Trebuia să scap repede de vântul catabatic din jurul insulei, dar asta însemna să supun echipajul celor 2 ore de suișuri și coborâșuri. I-am prevenit de cu seară iar dimineața am plecat la “luptă”. Din cauza valurilor mari și a forței și direcției vântului, n-am putut să mă îndrept pre sud vest cum era planificat, astfel încât am ocolit insula îndreptându-mă spre nord. Curând valurile s-au mutat în pupa, venind rostogolindu-se spre noi ca niște munți amenințători dar care treceau nestingheriți pe sub noi și nu peste noi așa cum unii membrii din echipaj și-au imaginat în câteva rânduri. O vreme n-a mai fost loc de glume pe barcă, fiecare fiind preocupat de faptul că n-are suficiente mâini cu care să se ancoreze. Agitația mării nu era atât de mare încât să-i leg cu hamuri pe cei care aleseseră să stea pe punte, iar dacă le-aș fi pus veste de salvare cred că aș fi creeat panică. Aproape trei ore a durat tangoul cu marea, timp în care n-a dat nimeni ochii peste cap și nici alte incidente legate de răul de mare n-au avut loc. Mai departe, până la sfârșitul călătoriei, nimic nu i-a mai putut speria pe curajoșii mei coechipieri.

In loc de rezumat

Text de Claudia Spatarescu

Pentru ca e ultima zi a vacantei (adica ultima baie – indelungata, ultima plaja, ultima cina, ultima sticla de vin – sau pisica, pour les conaisseurs si nu in ultimul rand ultimul apus), cred ca fiecare dintre membrii echipajului se gandeste la ceea ce n-a apucat sa faca pana acum si se grabeste sa actioneze. Iata ca eu n-am apucat sa scriu niciun rand pentru ca, sincer, nici n-am vrut. Nu sunt genul care se extaziaza prin cuvinte intucat am senzatia ca in clipa in care ai exclamat “Oau, ce minunat!” o parte din minune dispare.

Dar tocmai pentru ca sunt personajul realist al aceestui echipaj m-am gandit sa fac o scurta caracterizare a fiecaruia dintre noi, sa asigur astfel “Ne-uitarea Temerarilor – Iunie 2010”.

Voi incepe, desigur, cu Capitanul, pe care il cunoasteti cu totii. Radu este personajul-cheie: organizat, are un raspuns pentru orice si care iti da siguranta de care orice incepator are nevoie atunci cand “paseste” pentru prima oara pe mare. Si mai are si o doza de curiozitate combinata cu inocenta unui copil care descopera in fiecare zi ceva nou care-l face fericit. Urmeaza sotia lui, Oana, “lupoaica de mare” ideala. Este personajul care are grija de toata lumea prin firea ei, nu pentru ca si-ar asuma vreo responsabilitate. Ea va avea mereu asupra ei niste pastilute cu ghimbir pentru raul de mare si niste condimente regesti pentru mesele maritime (apropos, toate doamnele de pe vasul acesta gatesc minunat, exceptie facand eu ). Si va mai avea capacitatea de a pune orice eveniment, fie el si mai putin placut, intr-o lumina calda, cu irizatii roz.

In continuarea familiei Dragulinescu vine dl Gigi sau omul-ancora. Are un rol bine definit pe barca. Plus cel de ghid. El stie intotdeauna cate ceva despre insulitele pe care le vizitam. Tot lui ii datoram si vizita la manastirea Khossoviovitsa, o manastire construita intr-o stanca pe malul abrupt al insulei Amorgos, acolo unde pamantul se uneste cu marea si unde daca nu ai crezut vreodata in prezenta lui Dumnezeu pe pamant incepi usor usor sa o simti. Asadar: multumim dl Gigi!

Lica, sora d-lui Gigi are o dictie perfecta si tot perfecte sunt si mancarurile care ies din mainile ei. Pregatita intotdeauna sa sustina confortul echipajului – mai ales al baietilor resfatati, Lica are un spirit tanar pe care l-ar invidia multi adolescenti. Acest spirit a atras si un fan pe barca. El este Adi, skipperul secund. Este omul cu cel mai mult calm din lume, demn de invidiat de oricine, mai ales de mine, care sunt undeva la antipodul sau. Adi are intotdeauna un raspuns, chiar si la cele mai stupide intrebari. Si mai are oricand si o pofta de mancare contagioasa .

Cu numarul 6 in enumerare urmeaza Bobita, omul-camera sau casalotul la apa, cum i se mai spune. V-ati prins de ce: cand nu filmeaza sau face fotografii, bobita se scufunda. Ba sa recupereze gratarul scapat la 3 m adancime, ba sa ne povesteasca de peisajul subacvatic “cacator de misto”. El este artistul nostru pus pe glume de zile mari!

Cel de-al doilea cuplu de pe barca (dupa Dragulinesti) au adus cu ei sarea si piperul. Sabina are un excelent spirit autocritic, este extrem de volubila si haioasa. Si are un ras cotagios, probabil ca prietenii stiu despre ce vorbesc. Boro, in schimb, este personajul mucalit care ne face pe noi toti sa radem, el tradand doar un mic zambet. Foarte original in glumele sale si inventiv in alegerea cuvintelor – doar este regizor – Boro a fost in concediu, si cu asta am spus tot.

Eu (numita Claudetta sau aia mica) inchei cercul acestui echipaj. Dar pentru ca ma aflu in rolul povestitorului nu voi vorbi despre mine.

Poate ca va mirati ca tot ce scriem noi aici e de bine. Evident ca nu totul este perfect – nici nu ne-ar placea daca ar fi –  dar se pare ca aici, departe de lume, nu ne amintim decat lucrurile bune. Iar in seara aceasta, dinaintea plecarii, am reusit sa radem mai mult ca oricand. Nu ne trebuie prea multe motive, suntem cu totii putin plecati de acasa. Ca doar suntem pe mare, nu?

Si pentru ca acest blog sa nu se transforme intr-un fel de reclama “Hai si tu pe mare”, eu va spun doar despre mine: ma bucur ca am fost atrasa in acest concediu. Poate ca daca Oana si Radu nu-mi povesteau cu atata entuziasm de experienta lor trecuta nu as fi incercat niciodata o asemenea vacanta si as fi avut de pierdut cu siguranta. Cat am navigat pe mare, vazand doar niste insule aride am simtit o libertate unica. E combinatia ideala dinte mobil si static, intre viata si lipsa de viata. Iar faptul ca ma aflam atat de aproape de apa  nu ma speria deloc. Ba din contra, o simteam mai prietenoasa, mai umana decat atunci cand stateam pe un feribot imens si priveam spuma alba a valurilor cu respect, ca deee, nu e bine sa le superi! Deci nici vorba de frica! Am avut vreo doua zile ceva rau de mare, da’ trecui cu bine si peste asta. Trecui eu si peste o super alergie la soare, asa ca sunt calita!

Daca totusi v-ati convins ca merita o experienta de genul asta eu va sfatuiesc sa nu mergeti singuri. Cele mai frumoase momente sunt cele din golfuletele salbatice (asa am conchis cu totii) si acolo, dupa o tacere lunga, iti vei da seama ca vrei sa imparti acea frumusete. Cel putin asa am simtit eu. Si mai luati cu voi doar muzica si cartile preferate. Nu merita sa risti. Dar nici fara ele n-as pleca de acasa.

S-a facut 12 noaptea si remarc plina de incantare ca nu soarele ne-a deschis si ne-a inchis vacanta, asa cum poate ne-am fi gandit cu totii -  fiind vorba de  o vacanta pe mare – ci luna. Cand am plecat era o feliuta mica mica pe cer, dar iata ca ne-a intampinat seara de seara si a crescut. Maine o sa fie luna plina.

 Claudia.

O zi plina. Drumul spre Levitha

Text de Sabina Antoniu

Girueta din varful catargului scoate un sunet continuu care aduce a zgomot
de autostrada… parca trec tiruri intr-una pe sus pe undeva. In rest, se
aud din cand in cand pescarusii si caprele. Insulele astea sunt pline de
capre in zonele nepopulate si de pisici in zonele locuite. Pisicile sunt
toate scheletice si foarte triste, seara atarna pe la taverne, ziua nu stiu
ce fac, poate plaja (aseara am vazut una coborand de pe o barca…)

Cand am ajuns acum cateva ore in ancorajul asta din Levitha eram doar noi si cateva barci de pescari. Acum suntem cinci iahturi, toate legate la
mooring (mooring este o retea subacvatica de parame semnalizate cu balize, la care te legi si deci nu mai folosesti ancora). Incredibil cate lucruri
noi am invatat in doua saptamani!

Suntem intr-un golfulet mic si retras (cam ce cauta echipajele barcilor
pentru a trece noaptea). Pe tarm nu se vede nicio casa, doar un indicator
scris de mana: Taverna Levitha. Prima oara m-au socat golfuletele astea in
care nu exista nimic decat o taverna… ca n-am inteles din ce traiesc
oamenii aia cu taverna… Radu mi-a spus ca inainte ca situatia economica
sa se complice in Grecia toate aceste golfuri pustii erau pline de iahturi,
iar tavernele nu faceau fata cererii. Deci e de asteptat ca atunci cand
cobori de pe un velier ca asta sa te intampine o dorada de zece ori mai
scumpa decat la metro in bucuresti… Nu conteaza ca dorada creste fix in
apa asta pe care stam noi acum, totul e o chestie de perceptie: daca te
plimbi cu iahtul inseamna ca ai bani.

Intre timp, am aflat ca tanarul intreprinzator care a trecut pe la toate
iahturile si a cerut “taxa de mooring” (7 euro) are si taverna de sus de pe stanci. Pe seara am si vizitat-o, ne-a spus ca familia lui traieste acolo (desi in rest nu mai e nimic pe insula, in afara de multe capre). El locuieste in Patmos si vine aici doar sa se ocupe de afacere. Foarte probabil ca mooring-ul sa fie pus tot de el, deci banii adunati de la iahturi sa-i ramana lui… statul grec nu s-a implicat in treaba asta. Se
pare ca asa este in toate golfuletele din insulele mici grecesti, acolo
unde opresc iahturile peste noapte.

Prima parte a zilei a fost grea. Am plecat devreme din Amorgos si, desi
vantul a batut din directia buna dupa cum spun baietii, pe traseu s-a
intensificat si s-a cuplat si cu niste valuri mari. Nu stiu ce grad a avut
marea, poate 4 sau 5, cert e ca ne-a leganat de ne-a zapacit pana in jurul
pranzului cand am ajuns aici. “Fototapetul” a fost din nou perfect:
niste valuri cat iahtul nostru care ne urmareau din spate. Este greu de
descris cum face barca asta pe valuri mari. Am inteles ca e din clasa aia
care traverseaza si oceanul, insa azi chiar am avut senzatia de coaja de
nuca. Am realizat intr-un final ca nu exista niciun risc real sa se
scufunde sau sa se avariaze in asa fel incat sa fie nevoie de procedura de
urgenta… singurele riscuri sunt sa te lovesti jos in cabina din cauza
miscarilor bruste sau sa te arunce peste bord.

Sau… mai exista riscul sa te ranesti intr-un mod stupid cum am reusit eu,
practic din plictiseala… La inceputul calatoriei am descoperit un fel de
sport extrem la bord (ma rog, atunci n-a fost deloc extrem)… te urci pe
un fel de scaunel special care este atarnat de varful catargului cu o
parama si te lasi in afara barcii cand aceasta merge inclinata. Deci
practic te trage barca pe deasupra apei sau foarte putin prin apa. Este
foarte misto, am fost foarte incantata! Pana ieri n-am mai avut vant bun
pentru chestia asta. Ieri parea ca vantul este perfect, mergeam pe vele cu
barca inclinata si m-am gandit sa ce momentul sa incerc din nou. Nu m-am
gandit ca ar fi ceva diferit fata de data trecuta, desi marea era clar mai
agitata si vantul mai puternic. Prin urmare, m-am urcat in uralele
echipajului care avea in sfarsit un motiv de distractie. Am iesit in afara
barcii atarnata in scaunelul ala si in mai putin de jumatate de minut am
intrat in panica: eram foarte jos, eram practic in apa mai mult decat afara
(am luat scurt doua guri de apa), viteza era foarte mare, m-a izit de barca
fara sa pot sa controlez in vreun fel situatia. Mi-am dat seama imediat ca
ceva nu e ok, am urlat la Radu care tinea parama de control sa ma traga
redepe inapoi. Parea ca se uita la mine si nu face nimic. Am mai intrat de
cateva ori in partea de jos a barcii, m-am umplut de vanatai si, intr-un
final, am reusit sa ma trag catre bord si sa ma urc inapoi cu ajutorul
baietilor. Radu mi-a explicat ca nu putea sa traga de parama de care eram
legata de barca pentru ca mi se infasurase in jurul gatului. Nici nu mai
stiu. Nu stiu nici cat a durat chestia asta, stiu doar ca vreo ora dupa am
tremurat de frig si frica. Cred ca cel mai frica mi-a fost nu de loviturile
pe care le luam cand ma izbea vantul de barca, ci de varianta in care as fi
cazut in apa.

Colac peste pupaza, mi-am pierdut cu aceasta ocazie incaltarile speciale de
barca de care ma atasasem ca aratau foarte cool… ma gandeam sa le pun si
la birou Oricum am atins recordul la pierdut lucruri peste bord in
calatoria asta. Secretul este sa nu lasi nimic pe punte, nici macar cu
carlige la uscat, pentru ca Meltemi (acest crivat local) nu se joaca…

Am revenit pe uscat

Prima mea excursie adevarata pe mare s-a incheiat astazi cu bine. Sper sa
urmeze a doua, a treia si asa mai departe.

Modul in care am perceput trecerea timpului in aceste doua saptamani a fost foarte ciudat. Prima saptamana a durat incredibil de mult, poate pentru ca
fiecare zi era foarte plina, ne trezeam foarte devreme, in jur de 5-6.
Ultimele zile au trecut atat de repede, incat aproape ca nu m-am bucurat de
ele.

Astazi inainte de zorii zilei am pornit din Levitha catre destinatia
finala, insula Kos. M-am trezit la scurt timp dupa ce Radu si Adi au
ridicat ancora, in jur de ora 3 si jumatate. Marea arata foarte straniu
noaptea, pare neagra si misterioasa. Asa cum ne-a obisnuit in ultimele
zile, era foarte agitata. Cu toate acestea, a avut un efect linistitor
asupra mea. Am stat sus pe punte mai bine de ora. Imi era frig si somn, dar
am avut un sentiment de liniste perfect. Cred ca am gasit butonul ala de
“off” pe care nu-l am acasa… acel ceva care te rupe de absolut orice,
in care ai vrea sa-ti stea si gandurile in loc… nu e odihna sau relaxare,
e mai mult, nu stiu sa descriu in cuvinte.

Acum sunt “on” la loc. Lasam marea in urma si ne intoarcem la vietile
noastre mici, in tara aia minuscula si trista.

Nu vreau sa termin intr-o nota trista… vor mai urma si alte calatorii pe
mare si pe oriunde. Vreau sa multumesc echipajului ca a acceptat si a suportat autisti la bord, sa le multumesc in special lui Radu, Adi si
Ioanei pentru ca mi-au raspuns cu rabdare la sutele de intrebari pe care
le-am pus intr-una si, last but not least, colegului de birou Sorin care
m-a convins sa vin (initial mi-a spus “Va duceti doua saptamani cu
barca?! O sa innebuniti!” dar dupa ce i-am aratat traseul, mi-a zis:
“Traseul este senzational, sunt niste insule spectaculoase! Esti o
proasta daca nu te duci!”). De data asta, n-am fost proasta!

Ahoy!

Sabina.

Membrii echipajului

Cum sa stai pe barca si sa nu faci nimic :)

Text de Sabina Antoniu

Am petrecut ultimele doua zile pe insula Ios, nefacand nimic (eu personal).
Desi nu era in traseul initial, Radu a optat pentru aceasta oprire astfel
incat partea mai putin sociopata a echipajului sa poata face o vizita de
neuitat in Santorini. Noi, autistii, am ramas pe vas. N-am fost niciodata
in Santorini, stiu ca ti se taie respiratia cand te uiti la peisajele alea,
sper sa ajung intr-o zi acolo. De data aceasta nu mi-am propus sa fac
nimic, decat sa ma bucur de mare (si, fireste, de lucrurile alea basic
placute, baie, taverne, mancare, bautura etc.) Nu mi-am propus sa vizitez
nimic (am vizitat totusi Delos, o insulita plina de ruine antice, si nu
mi-a parut rau).

In rest, n-am facut absolut nimic. Am ascultat muzica in disperare (am
ajuns sa fac orice cu castile la urechi), am facut baie si plaja cum n-am
mai facut de cand eram mica si mergeam cu ai mei cu cortul in camping la
Mamaia, m-am plimbat fara vreo tinta, am mancat a mia salata greceasca, am
citit si chiar m-am uitat la un film pe laptop ca acasa nu apuc astfel de
rasfaturi… Ok, am raspuns si la cateva e-mailuri de serviciu.

In Ios (un fel de vama veche mai mare plina de tineret dornic de bautura si
distractie) am gasit doua plaje cu nisip fin pe care am pierdut cateva ore
in primul rand pentru ca nu prea era nimeni. Nu pot sa-mi mai imaginez acum
cum ar fi fost la hotel, indiferent de locatie si stele: mic dejun, bagaj
pentru plaja (invariabil, la plaja cari tot felul: prosoape, creme, chiloti
de schimb, cutii de bere etc., deci ajungi epuizat), statul propriu-zis la
plaja (nenea care-ti cere bani pentru sezlong, vecinii de paturica, marea
plina de oameni/alge etc., nisipul care te sableaza cu ajutorul
vantului…), drumul inapoi la hotel etc. etc.

Sigur ca o sa mai merg la mare si fara barca, in primul rand pentru copilul
care e la varsta la care nu s-ar distra pe o barca, are alte preocupari.
Barca inseamna insa, inainte de toate, multa mare si soare, mult mai mult
decat intr-un orice alt tip de concediu (doar cand stateam cu cortul direct
pe plaja pe vremuri ma bucuram de atata mare si soare… intre timp insa,
am crescut, au inceput sa-mi placa confortul, pantofii cu toc etc.

Nu in ultimul rand, genul asta de concediu pentru care am optat noi acum nu
este scump, asa cum probabil pare. Doua saptamani pe barca nu ne vor costa
mai mult decat orice hotel decent de oriunde (mai putin in Romania unde cu
siguranta ar fi fost muuult mai scump). Sigur ca barcile ofera si ele un
anumit grad de confort, noi avem aici tot ce ne trebuie (patru cabine, doua
toalete cu dus, bucatarie echipata cu tot ce e e nevoie etc.), exista insa
si variante upgrade (aer conditionat care la temperaturile de afara nu e
deloc un moft, generator propiu, tv/dvd etc.) Poti sa cari mancare de
acasa, poti sa mananci doar la taverne si sa gatesti doar in golfuletele
pustii unde ancorezi din cand in cand. Noi am ales o varianta combinata,
asa incat chiar n-am cheltuit mult pe mancare/bautura. In concluzie, poti
porni in aceasta aventura fara sa faci credit de vacanta.

Acum navigam de vreo cateva ore din nou spre Amorgos, pe drumul de
intoarcere (vineri trebuie sa fim inapoi in Kos unde vom preda barca si vom
porni pe uscat spre Bucuresti). Mai avem maine un ultim popas, in insula
Levitha, intr-un ancoraj mic dupa cum ne spune capitanul. Ultima oprire pe
plaja/apa noastra, ultimul gratar cu carnati Plescoi facut in fata la prova
(:-), ultima oara cand Pink Floyd o sa mai urle in boxe (in porturi suntem
cuminti, nu deranjam cu gratare si petreceri). Dupa aceea, ne asteapta
uscatul… ieri mi-am dat si eu seama ca treaba asta de care se plang
baietii de cateva zile ”raul de uscat” chiar exista… stateam la o
terasa si ma clatinam intr-una… o sa ne fie greu pe uscat. Dupa raul de
uscat o sa vina raul de Romania, raul de serviciu si tot asa…

Va las, ma duc sa nu fac nimic… doar sa ma uit la mare…

Sabina

Amorgos, 20 iunie 2010

Text de Sabina Antoniu

Un loc perfect !

Nici nu mai stiu cate insule am vazut pana acum, dar astazi am avut
senzatia ca am gasit locul perfect de pe pamant. Se cheama Amorgos – insula
se cheama Amorgos – localitatea unde am ancorat dimineata se numeste
Katapola. Este intr-un golf adanc, inconjurat de cateva cladiri perfecte:
absolut toate sunt albe si au obloanele si usile albastre (doua sau trei
sunt mov). Aproape toate au doua niveluri, iar jos este invariabil o
taverna. In rest, cateva barcute de diferite marimi ancorate la mal si
cativa turisti interesanti. Nimic altceva.

Nu mi-am propus sa descriu fiecare locatie pe care o vizitam, face Radu
asta mult mai bine ca mine. Vreau doar sa scriu despre cum vad eu aceasta
experienta “doua saptamani pe barca”. Din tot ce am vazut insa pana
acum, Amorgos este locul care m-a impresionat cel mai mult. Am ajuns in
cursul diminetii si am ancorat relativ usor langa niste nemti pe care i-am
deranjat de la micul dejun. Ancoratul barcii e o chestie mai complicata
chiar si decat parcarea laterala… si intotdeauna vecinii se implica, te
ghideaza, iti arata pe unde vine ancora lor (ca sa nu le-o smulgi), te
ajuta cu paramele etc.

Imediat dupa ce ne-am legat la tarm, am sarit pe uscat si am pornit intr-o
scurta recunoastere (singura si cu castile in urechi, fireste). Intrucat
aveam si misiunea de a face cateva cumparaturi (era ziua mea de gatit), am
intrat in niste mini-marketuri unde n-am gasit nimic… adica nimic
interesant. De exemplu, n-am gasit niciun fel de fructe de mare proaspete,
de peste nu mai zic, nici urma… ca doar marea e peste drum. In rest, doar
niste greci extrem de plictisiti si cu un chef de munca nebun… e adevarat
ca la 180 de grade cat erau afara si eu as fi avut o lehamite de munca…
De cate ori intram intr-un magazin sau taverna, imi venea sa-mi cer scuze
ca am deranajat, ca nu vorbesc greceste, ca vreau sa cumpar ceva, ca
platesc pentru asta… Practic, m-am simtit ca acasa

Ok, pot face abstractie de calitatea serviciilor si sictirul grecilor (ca
doar suntem romani si suntem obisnuiti cu asta). M-am hotarat deci sa ma
concentrez pe peisaj si pe niste beri Mythos… Innoptam aici in port, in
stanga este un iaht asemanator cu niste pensionari de gasca la bord, in
dreapta o super-treaba – un iaht de lux – pe care trebaluiesc niste
angajati toti cu tricouri la fel, patronii n-au aparut inca – am senzatia
ca in seara asta o sa asculte fara voia lor niste rock progresiv si o gasca
de romani razand in hohote… Noroc ca dimineata plecam la prima ora

Sabina

Dhenoussa, 19 iunie 2010

Text de Sabina Antoniu.

Pink Floyd pe mare de gradul 6

Azi adrenalina a depasit usor cotele de avarie… cel putin in cazul meu.
Aseara eram simpatica, stiu – eram pe uscat la o taverna cu wireless si o
bere in fata. Dimineata am pornit din nou la drum, relaxati, odihniti, ca
doar suntem in concediu. Marea nu era insa in concediu… valuri mari si
vant puternic. Radu zice ca ceva de gradul 6, adica oarecum mai nashpa. Cel putin pentru mine care sunt obisnuita cu alt gen de adrenalina acasa si la
birou. Nu stiu cat am mers asa, probabil in jur de 6-7 ore. Nu mai stiu
cand m-am trezit, stiu ca m-am incapatanat sa fac toate chestiile alea
uzuale pe care le fac oamenii dimineata (spalat pe dinti etc.) si la un
moment dat am renuntat pentru ca barca facea niste miscari bruste iar eu nu
puteam tine pasul cu ea (sa faci pipi cand barca se misca in halul asta e
sport extrem:) La un moment dat, mi s-a facut rau, am stat leguma pe punte
(jos era oricum dezastru, sareau lucruri dintr-o parte in alta, riscul sa
te lovesti era foarte mare), pana mi-am dat seama ca mi-e rau de foame! Da,
stiu, suna aiurea! N-am rau de mare, n-am niciun fel de rau de miscare, am
rau de foame! Prin urmare, m-am dus jos si m-am luptat ceva vreme cu o
paine si un cutit, iar la un moment dat am auzit un strigat de pe punte:
“Sabina, atentie ne bandam!” In clipa urmatoare, ceva a bubuit puternic
(velele fac niste zgomote ingrozitoare, ai mereu senzatia ca se rup),
“dansul turbat al barcii pe valuri” m-a aruncat pe undeva prin cabina
si cand mi-am revenit n-am mai gasit nimic pe masa, nici painea, nici
cutitul, nici cutia de suc. In fine, am reusit sa mananc (victorie!) si
brusc mi-a fost mai bine. Fizic adica, ca psihic e alta treaba… nu-mi dau
seama unde era mai safe, jos unde te dadea cu capul de pereti si sareau
lucruri prin jur, sau sus pe punte unde “fototapetul” era intr-adevar
absolut extraordinar (aveam mereu senzatia ca nu e real ce se intampla in
afara barcii), dar unde la orice miscare riscai sa ajungi peste bord daca
nu te tineai bine de ceva. Sunetele naturale au fost acoperite o vreme de
Pink Floyd care urla de undeva de jos, dar care in mod suprinzator se auzea
doar sus pe punte. Dupa Pink Floyd a mai urmat ceva, dar nu mai stiu exact
ce ca eram prea preocupata sa supravietuiesc si eu oricum sunt fan Roger
Waters .

In tot timpul asta, Radu, ajutat de Adi (skipper nr. 2), s-a luptat
vitejeste cu valurile. Am mers cu motorul multa vreme, apoi cu velele, apoi
am schimbat din nou pe motor – inteleg ca din cauza vantului. Nu intru un
detalii tehnice ca nu ma pricep, cert e ca am ajuns cu bine in jurul
pranzului intr-un ancoraj spectaculos din Dhenoussa, doar noi si inca un
iaht (foarte verde cu un steag pe care nu il recunosc). Pe mal se vad
cateva case si ceva ce seamana a taverna. N-avem semnal, nici wireless,
nimic. Cred ca supravietuim pana maine asa. Diseara atacam taverna, poate
gasim naibii si niste peste in excursia asta pe mare, ca ne-am saturat de
pui si carnati Plescoi:)

Acum marea este calma, maine dimineata plecam spre Amorgos, o insula ceva mai mare din apropiere. Nu mai indraznesc sa intreb cat dureaza drumul si cum va fi vremea pe mare. Acum am exercitiu si la tinut echilibrul pe barca si la facut senvisuri din mers. Si acum ca am trait-o si pe asta, ma simt mult mai puternica

PS: Nu-mi dau seama care microb e mai mare, ala cu barca sau asta cu
blogul…

Sabina

Lenesul…din Mykonos

Heei, salutari si de la mine. Imi pare rau ca am fost atat de lenesa, dar marea scoate sociopatul din mine si nu mai vreau sa socializez, nici macar la distanta. Acum ca am marturisit, sper sa fiu iertata.

Mi se pare ca suntem de o vesnicie pe mare. Zilele sunt toate la fel si toate diferite. In fiecare zi ajungem in locuri cu povesti: povestea insulei pustii, povestea statiunii de fitze, cea a golfului de un tucoaz ireal…si apoi povestile oamenilor, care sunt cu atat mai fascinante. In primul rand este vorba despre oamenii de langa noi, pe care ii descoperi in toata frumusetea lor, accentuata de mare. Va spuneam si anul trecut, pe mare nu poti purta masti, in cateva zile ajungi sa fii tu, cel adevarat, cel care nu are unde sa se ascunda. Marea dezvaluie tot si ceea ce a dezvaluit despre echipajul nostru de anul acesta este minunat. Oameni dintr-o bucata, nebuni frumosi, fiecare in felul lui.

Apoi descoperi tot felul de personaje. Are Radu intr-un post anterior poza unui calugar. Coboram de la Manastirea Sf. Ioan din Patmos si sub umbra unor maslini am descoperit acest calugar. Era o pictura vie. Vroiam sa ii facem poze si nu stiam cum sa procedam. Pana la urma am cumparat un obiect dintre cele expuse de el pe o masa si am simtit ca cei 5 euro oferiti, ne permiteau sa-l importalizam in pozele noastre si ne-am ales cu mult mai mult. Pe masa era si o carte, publicata de calugar, cu poza lui de acum si poza unui tanar imbracat in costum national. L-am intrebat cine era tanarul si mi-a spus ca el. “Am fost coregraf si dansator, am calatorit in toata lumea. Din ce tara sunteti? Da…am dansat si in Romania”. Apoi ne-a zambit, cu cel mai seren dintre zambete si s-a cufundat din nou in tacerea lui. Golurile povestii le-am umplut noi rapid, cu minti avide de senzational. Oameni ca el am intalnit prin toate porturile, fiecare cu povestea lui.

Nu vreau sa idealizez tipul asta de concediu, avem zile in care este foarte cald, zile in care plecam din port la 4 sau 5 dimineata, pentru a evita perioada de maxim a lui Meltemi (vantul nebun care matura Cicladele, tachinandu-i pe navigatori). Facem carturi si reancoram noaptea, daca un vant iscat de nicaieri ne smulge de la ancora. Am avut mare de gradul 6, in care barca noastra parea o coaja de nuca aruncata intr-o valtoare. La sfarsitul zilei insa, cu pielea arzand de soare, cu toropeala placuta data de navigat, te cufunzi in mare, in golful uitat de lume, in care esti numai tu si prietenii tai si uiti de tot. In mintea ta nu mai este loc pentru altceva decat pentru miscarea valurilor si freamatul sunetului lor si nu mai stii nimic, nici macar ce zi a saptamanii e. Se pare ca azi e duminica. Pentru mine e a 8-a duminica de cand ma aflu pe mare.

Eu si marea…:)

Text de Sabina Antoniu.

Eu n-am mers niciodata cu barca (ma ducea tata cand eram mica in Herastrau, dar nu cred ca se pune), deci doua saptamani pe o barca in Egee cu niste oameni pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie mi s-au parut initial destul de putin atragatoare. De fapt, prima propunere – venita acum sase luni – parea cool, dar cum se apropia momentul plecarii parca nu mai saream in sus de bucurie. Din contra, am vrut sa renunt de mai multe ori din varii motive. Si am avut destule momente de regret exact pana duminica dimineata cand am pornit din insula Kos la “bordul” unui Sun Odyssey 43. De atunci, am ramas “atarnata” de catarg (in fata, in chestia aia care se cheama “balcon prova” este cel mai cool loc de pe barca si de pe pamant practic…) si ma dau jos cu greu cand ajungem in vreun port. Este o senzatie unica, poate pentru ca in fata nu e nimic decat marea si orizontul, practic sunt eu cu marea (si muzica din iPod de care recunosc ca sunt dependenta…) Nu e nimic altceva, nu suna telefonul (nici daca ar suna nu l-as auzi pentru ca pe barca sunt tot felul de zgomote – vantul, valurile, miscarea velelor), nu sunt oameni decat echipajul care chiar functioneaza ca un echipaj mai ales in situatii mai “aventuroase”. Este cel mai frumos concediu posibil pe mare… nu se compara cu niciun hotel, cu niciun all inclusive si nici chiar cu viluta ta de pe o plaja parasita. Practic, in fiecare zi poti avea plaja ta intr-un golfulet in care nu e nimeni, doar tu cu barca si echipajul (da, ok, si cu un gratar cu carnati Plescoi   Pe barca, nicio zi nu seamana cu alta, nu te plistisesti, nu te deranjeaza nimeni (cel mult un coleg de echipaj . In plus, primesti la pachet si o doza soc de adrenalina exact cand nu te astepti (ok, recunosc, au fost momente in care mi-a fost frica… mare agitata, valuri si barca bandata in 45 de grade…)

Revenind insa pe uscat (unde sunt acum, deci am curaj , n-ai treaba cu “serviciile” de orice fel… ai totul pe barca. Ma rog, din cand in cand trebuie sa ancorezi intr-o marina si sa te legi la apa/curent. Apropo de servicii, meciul Turcia-Grecia e in acest moment 1-0 pentru turci (din pacate, insulele sunt la greci). E drept ca n-am navigat inca in Turcia deci vorbesc din auzite, insa am navigat in Grecia… in super-insula Mykonos (unde suntem acum), in super-portul nou-nout plin de iahturi, barcute si nave de croaziera gigantice, am gasit cu greu un automat de apa si curent care sa functioneze. Basca, nu e nimeni, vreun prost pe care sa-l intrebi una-alta. Orasul e mai incolo, deci rent-a-car ca sa te misti. Grecii par in greva si cand nu sunt si, desi nu sunt in greva, iti dau senzatia ca ii deranjezi… In fine, nu conteaza, putem ignora aceste mici neplaceri. Maine dimineata plecam din nou spre insula “noastra” – Dheneousa de data aceasta – unde vom ancora intr-un golfulet micut. Suntem abia la jumatatea drumului, mai avem inca pe atatea insule si inca pe atata aventura.

Nu stiu daca ati prins ideea – eu am prins “microbul” si imi fac deja planuri pentru anul viitor, ce barca, ce traseu etc.

In final, profit de aceasta ocazie sa-l incurajez pe colegul de echipaj zis Bobitza sa-si faca naibii blog de fotografie si sa nu se mai iroseasca ca turistul japonez printre atractii turistice :) Pentru ca, am uitat sa va spun, am plecat la drum cu un echipaj de fanatici ai imaginii de orice fel… care cara dupa ei niste kilograme de echipamente (camere de orice fel, subacvatice, de uscat, de apa, trepied – deci putem face si stand-up-uri practic, hd, pelicula, habar n-am). Vedeti mai jos ce fac chestiile astea…

Cam atat pentru astazi, ii dau legatura lui Radu. Ahoy

 

Ikaria

Dupa un drum de circa 4 ore am ajuns in insula Ikaria. Citisem multe, imi imaginasem multe, dar nu m-am asteptat ca imaginatia sa-mi fie atat de departe in urma realitatii. Insula este de fapt un munte crescut din mare, unde natura a sculptat in malurile sale imense catedrale de cuartit si calcar. Ne-am apropiat cat am putut de tarm si am navigat de-a lungul sau, spre plaja seychelles, aproape muti de uimire. De fapt nu eram muti, ci scoteam sunete nearticulate de mirare amestecata cu emotie. Malul era foarte abrupt si oriude priveai, insula parea o citadela imposibil de cucerit. Ne-am “scurs” de-a lungul peretelui ametitor si impozant pret de cateva minute bune si exact cand teama de a nu gasi locul cu “the perfect beach” incepuse sa se instaleze, dupa o stanca uriasa si o grota pe masura, am vazut-o. Era mai frumoasa decat cea mai frumoasa plaja vazuta sau imaginata de catre oricare dintre noi vreodata. Am ramas suspendat in contemplare, uitand de tot si de toate, uitand de mine, iaht, vant sau soare. Era superlativul multdorit. Dupa ce ne-am trezit din contemplare, am ancorat si ne-am legat cu doua linii lungi de stanci. N-am apasat bine butonul de stop al motorului ca deja s-au auzit primele plesnituri de trupuri ce se aruncau avide in apa turcoaz ce ne inconjura. Vantul mangaia stancile fierbinti si facea ca atmosfera sa fie greu respirabila, dar odata cufundat in apa transparenta iti jurai ca nu vei mai iesi prea curand de acolo. Ne-am echipat apoi cu “uneltele” de snorchell si am inceput sa exploram fundul cavernos al marii de sub noi. Pe seara, cand aerul a inceput sa dea semne de “imprietenire” am pus gratarul pe o stanca si l-am aprins. In acordurile lui Pink Floyd (Live in Pompei) “Echoes”, ce-au facut sa rasune cave-urile de langa noi, ne-am pregatit masa de seara promitandu-ne sa-i aducem pe cei de la Pink Floyd intr-un concert la Sarmisegetusa. Live in Sarmisegetusa !

In continuare ii voi da cuvantul coechipierei mele, Sabina.

Sabina, ai legatura !

Patmos

In drum aspre Patmos am poposit pret de o noapte intr-un satuc uitat de lume in insula Arki. Foarte putini turisti, doar cativa sositi cu iahturi somptuase, dar care au preferat sa stea in racoarea aerului conditionat. Astfel, in afara de cei cativa localnici ce deserveau un chiosc de racoritoare, o taverna si un gift shop, insula parea aproape pustie. Cateva barci de pescuit risipite in ancoraj, care ne-au dat sperante de peste si cele 5 iahturi si un catamaran alcatuiau intreg peisajul.

Dimineata devreme, am pornit plini de elan spre Patmos, o insula puternic ancorata in inima ortodoxiei. Am reusit sa gasesc un loc chiar in mijlocul portului, ne-am facut plinul cu apa menajera si am purces spre manastirea Sf. Ion. Pretutindeni, unde intorceai capul, era plin de anunturi de “good behavior”. Evlavia din jur te facea sa vorbesti in soapta si sa te astepti ca in orice moment un calugar sa faca pop-up langa tine admonestandu-te de purtare necuviincioasa. N-a fost cazul. In fapt nici nu prea i-am observat – caldura era naucitoare, aerul fiind irespirabil de fierbinte.

La intoarcere ne-am oprit la grota Apocalipsei, unde se spune ca sf. Ion i-a dictat unui ucenic al sau Apocalipsa. O imagine impresionanta care te lasa fara cuvinte, unde, singuri fiind, am ramas lungi minute inauntru, golindu-ne mintile de tot ce parea neesential la acel moment. Am coborat apoi spre port intr-o timida tacere, cu o binemeritata liniste sufleteasca. Ne-am culcat relativ devreme – a doua zi urmand un traseu spre tara vanturilor turbate – Insula Ikaria.

First Kalimnos, and then Leros

După un drum interminabil prin Bulgaria, ne-am oprit cu gând de odihna preţ de 12 ore in Kucukkuyu (lângă Canakkale). Cum nerabdarea echipajului depasea necesitatea unui somn prelungit, am sevit masa într-un autentic restaurant turcesc (unde am fost intampinati cu drapelul Romaniei), apoi ne-am continuat drumul pana la destinaţie. In Bodrum ne-am cazat randomly într-un hotel din centrul vechi al Bodrumului, de un pitoresc greu de tastat acum pe o tastatura minuscula…Era tot ce aveam nevoie după un drum de 20 de ore. A doua zi ne-am receptionat iahtul in marina Kos, am împărţit cabinele si ne-am relaxat. Dimineaţa, am părăsit portul odată cu rasaritul soarelui, când iahturile încă se leganau somnoroase după petrecerile din seara precedenta. Moralul echipajului nostru era la cote maxime. Un singur lucru-l stirbea – lipsa băii in mare. Am navigat doua ore si ne-am oprit in primul golf salbatic cu plaja. Am ancorat si pana sa mă dezmeticesc si sa anunţ ca suntem “safe” am rămas singur pe barca. In jurul meu erau numai stropi si plescaituri in apa. Gata, acum aveam de toate. Un iaht, mare, soare si nu in ultimul rând o apa calda si primitoare. Ne-am balacit si snorkelit preţ de 3 ore si ne-am continuat apoi drumul spre insula Kalimnos, portul Vathi. Un sat pescaresc in care Pescarii trăiesc din cultivatul buretilor de mare. Ne-am legat de un ponton de beton, am servit masa apoi, avizi de mare, vânt si navigat, am pornit in căutarea unui golf salbatic de-a lungul coastei vestice a insulei Kalimnos. L-am găsit cu greu, inspre apusul soarelui, deoarece duminica fiind, era plin de barci cu vizitatori de weekend. Am ancorat in nordul insulei într-un golf superb, cu plaja sălbatică, toată numai a nostra si a câtorva capre risipite pe versantul stancos după care soarele se ascunsese lasându-ne plaja ferita de razele lui nemiloase. Seara târziu, după un binemeritat barbeque facut chiar pe puntea iahtului si după ce aburii alcoolului ni s-au instalat la cap, ne-am retras in cabinele noaste. Cred ca ațipisem când am simţit o smucitura puternica ce ne-a dat tuturor adunarea pe punte. Se pornise un vant destul de nervos iar ancora cedase. Am decis ca ar fi mai bine sa căutăm un adăpost mai serios si deşi noaptea se instalase, am navigat 2 mile spre nord unde cartea pilot îmi indica un ancoraj ferit. Am ajuns relativ uşor, ghidandu-mă după luminile celor câteva case risipite pe mal si am ancorat lângă singurul iaht ancorat acolo. Erau nişte elveţieni tacuti care se pregateau de somn. Nu cred ca le-a reuşit prea tare, deoarece noua ne-a revenit cheful de macheala si ne-am pus pe un ras molipsitor de-au rasunat ecourile între versanti pana târziu in noapte. Azi dimineaţa, odată cu rasaritul soarelui, am plecat spre insula Leros. Acum suntem legati la cheu, am făcut aprovizionarea de baza, tancurile sunt pline cu apa si vom pleca in câteva minute in Laguna Tiganakia din insula Arki.

De unde dorul de apa…

Vacanțele copilăriei mele și mare parte din adolescență mi le-am petrecut pe malul Dunării. Care Dunăre se chema pe atunci simplu: gârlă. Îmi amintesc bine imensa curte a bunicilor și lunga potecă în pantă, ce se termina într-un lan de porumb, care ducea la gârlă. Distanța din casă până pe malul gârlei nu cred să fi fost mai mare de 200 de metri. Câteodată, prins cu treburi prin curte, auzeam bătaia îndepărtată, de  joasă frecvență, a unui motor. Lăsam totul baltă și începeam să alerg în mijlocul curții, țipând în gura mare: un vapooooor ! un vapoooor ! Șlepuri, împingătoare de barje încărcate cu mărfuri, șalupe sau bacuri încărcate de mașini, toate reprezentau un spectacol și o victorie a celui care le observa primul și dădea “alarma”. Stăteam toți cu ochii ațintiți la ele și le petreceam până dispăreau obturate de copacii de pe mal. Verile, atât de toride cât pot fi în Baragan, mi le petreceam pe malul gârlei. Aveam o cameră imensă de tractor, pe care o rostogoleam la vale, spre gârlă și începeam să alerg în urma ei, cât puteam de repede, printre rândurile de viță de vie. Apoi urma lanul de porumb, unde-mi plăcea să rup frunzele late și dure, croind o potecă – cu gând că data viitoare cand voi merge la gârlă, îmi va fi mai ușor. Niciodată, însă, nu reușeam să găsesc poteca făcuta deunăzi și “croiam” alta. Incursiunea în minunata lume acvatică se făcea pe bază de accept din partea bunicii. Când n-avea chef să ne lase ne spunea simplu, pe un ton misterios: Azi nu, cere gârla om ! Ni se făcea frică și evident nu protestam. Auzisem de povești, cum că cutare sau cutare a lui cutare dispăruse în apa involburată și fusese găsit nu știu unde, la pod…Pavăza bunicii, evident, n-avea să țină la nesfârșit. Pe măsură ce creșteam deveneam indepentenți și începeau planurile de traversare a gârlei. Stăteam ore întregi cu un prieten din vecini, care abia mă aștepta să vin în vacanță, pe mal, imaginându-ne o barcă construită din lemn de dud. De acolo, de la marginea apei, Dunărea părea cumplit de amenințătoare – o citadelă greu de cucerit. Căldura înăbușitoare a verii ne gonea necontenit spre apă. Seceta verii transforma pământul malului într-un praf gros, foarte fierbinte, care-ți ardea tălpile. Spre amiază ni se făcea foame, iar băieții mai mari se scufundau de-a lungul malului abrupt, aruncând pe mal raci. Îi culegeam veseli și curând mai multe focuri aveau să încingă și mai tare aerul, deja fierbinte al amiezei. Mă prefăceam că manânc, în realitate mi-era prea milă de raci și rămâneam cu burta goală. Asta, doar dacă nu eram în luna lui august, când treceam neobservat înfulecând porumb copt, cules direct de pe mal. După ce trecea focul amiezei veneau femeile la spălatul covoarelor. Pe niște mese de lemn masiv, înfipte bine în mâlul gârlei, începeau să frece cu perii mari covoare și carpete și curând atmosfera era îmbibată de mirosul amar de pelin al săpunului de casă. Ni se lărgeau nările adulmecând parfumul efemer, amestecat cu mirosul de mâl al gârlei. Stăteam pe mal uitându-ne  la ele, ascultându-le gâlgâitul vesel al râsului de femei tinere, suflecate până la brâu în apa învolburată. Se știau privite, se știau dezbrăcate de priviri curioase, curând flămânde de adolescenți imberbi. Începeam să ne dăm coate, încercam să râdem detașați, dar în secret ochii ni se scurgeau de-a lungul pulpelor rumene, supraexpuse, de femei tinere de Bărăgan. Rochiile descheiate pluteau trase de curenții puternici, iar ele nici nu se sinchiseau să se apere de privirile noastre flămânde, pre-adolescentine. Seara se lăsa simplu și firesc, iar vântul ațâța mirosul lanului de porumb, amestecat cu mirosul de mâl. Ne despărțeam promițându-ne că a doua zi chiar ne vom apuca, dacă nu de construcția, măcar de desenatul viitoarei nostre bărci. Se încheia astfel o zi obișnuită de pe malul Dunării, la fel de obișnuită ca cele sute, sau mii, trăite de mine într-un paradis firesc, care nu m-aș fi gândit vreodată că se poate estompa, din păcate…

Traseu Dodecanez – Cyclade

Traseu detaliat aici.

E adevarat ca mai este o luna pana plecam si este adevarat ca nu mai avem rabdare noi, toti cei 9 membri ai echipajului. Discutii, planuri, trasee terestre, maritime, etc. Practic aventura incepe din momentul in care parasim podul de traversare al Dunarii la Giurgiu. Parcurgem Bulgaria, intram apoi in Turcia, traversam stramtoarea Dardanele pe la Canakkale, apoi Izmir iar la Bodrum ne imbarcam pe feribot, cu masini cu tot. Insula Kos va fi atunci la o distanta de o ora pe mare.

Nu in ultimul rand, vreau sa prezint si barcuta ( Sun Odyssey 43) pe care vom petrece cele doua saptamani:

Saronic 2010

Imi vine greu sa-mi imaginez atmosfera verii acum, inconjurat de nameti si cu atatea avertizari de coduri cu culori care de care mai amenintatoare. Insa acest exercitiu de imaginatie imi alina starea de sufocare provocata de ziduri, zgomote citadine, telefoane care zbarnaie, facturi de plata, etc…

Astazi am confirmat rezervarea celor doua iahturi din a doua parte a verii. Am avut oarecari emotii cu completarea echipajelor, dar s-au dovedit inutile. Asta inseamna ca incepe sa se depaseasca reticenta legata de mare, de necunoscut.  Daca ar fi dupa mine, as vinde tot, mi-as cumpara un iaht si m-as muta pe mare. Definitiv. Deocamdata poate e mai bine ca nu e “dupa mine”… Dar sa revin – plecarea va fi in 21 august pe urmatorul traseu:

What’s next ?!

Pescarusii de pe lacul pe al carui mal locuiesc imi sporesc nerabdarea si dorul de mare. E greu sa stai departe de mare atatea luni, odata ce ai facut parte din peisajul ei. Marea vazuta dinspre mal nu e altceva decat un pitoresc tablou care poate avea cel mult tente imbietoare. Stai comod intr-un fotoliu (fie acesta un “all inclusive”, sau chiar un “ultra all inclusive”) si admiri flora si fauna misunatoare prin nisipul ud al marii. Insa odata ce te-ai rupt de comoditatea fotoliului si ai vazut how deep the rabbit hole goes, iti dai seama ca nu mai e cale de intoarcere iar distantele fata de mare incep sa doara. Si nu, nimic nu mai e la fel, nici tipatul pescarusilor, nici suieratul vantului si nici mirosul marii care-ti inunda plamanii facandu-te sa respiri cu nesat aerul salin.

Din pacate lipsa unei traditii maritime la noi, la romani se simte puternic. E adevarat ca nu avem iesire la mare (Dobrogea) decat din 1878, dar asta nu mi se pare o scuza. Acest lucru se simte atunci cand incerc sa formez un echipaj pentru o noua aventura. Mare parte dintre cei carora le propun ma privesc admirativ, dar refuza tematori. Degeaba le explic si le demonstrez ca e mai periculos sa rulezi cu masina pe o autostrada, decat sa navigi costier sau insular (island hopping) pe un iaht. Dar asta-i alta poveste…

Agenda pentru 2010 e destul de incarcata, in ciuda crizei financiare. In afara de training-ul intensiv pe care o sa-l incep in aprilie, planuiesc doua iesiri a cate doua saptamani. Una in iunie iar cealalta in septembrie. Pentru iunie echipajul numara 9 membri, dintre care 3 provenind de anul trecut (inclusiv subsemnatul). Traseul propus este de dificultate medie si va porni din insula Kos, strabatand partea de nord a arhipelagului Dodecanese, apoi prin Sporade o incursiune in Cyclade (mon amour), cu revenire in Kos.

• KOS

Insula Kos este una din cele mai inverzite si pitoresti insule ale arhipelagului Dodecanese. Fiind foarte aproape de coasta Turciei, influenta culturala si comerciala a acesteia se face puternic simtita. Orasul dateaza din 366 e.n si a prosperat datorita importantei puteri maritime. In insula Kos a studiat si a fondat celebrul sanatoriu Aesculapion, Hippocrates, parintele medicinei moderne.

• KALYMNOS

Insula stancoasa, cu foarte putina vegetatie. Formatiunile stancoase formeaza un peisaj spectacular, cu golfuri si plaje pitoresti. Ocupata de catre italieni in 1912, a trezit printre locuitori un puternic sentiment patriotic, vizibil si astazi la fiecare colt de strada sub forma unor picturi simbolizand steagul grecesc. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, insularii s-au confruntat cu foamentea astfel incat s-au format numeroase ferme – crescatorii de peste. In zilele noastre, atmosfera a devenit cosmopolita datorita emigrantilor (in principal din America si Australia si ale caror steaguri pot fi vazute pretutindeni) care s-au intors acasa.

• LEIPSOI

Face parte din rezervatia naturala protejata a Greciei. Este o insula mica, cu putina vegetatie, bogata in golfuri si plaje.

• PATMOS

Situata in partea de nord a arhipelagului Dodecanese, are o puternica influenta din partea Cycladelor. Populata cu case patrate, albe, ce contrasteaza puternic cu griul manastirii Sf. Ion care domina de la inaltime orasul. Patmos apartine mai mult erei crestine decat celei antice. Sf. Ion a fost exilat in insula Patmos de catre imparatul roman Domitian. Aici a dictat Apocalipsa din cartea Revelatii, discipolului sau Prochorus. Secole mai tarziu, insula a fost salasul piratilor Saracen, pana in anul 1088, cand St. Christodulos a inceput constructia manastirii care poate fi vizitata si astazi, in onoarea Sf. Ion. Zigurile groase si fortificatiile puternice ale portului, amintesc si astazi de prezenta piratilor.

• IKARIA

Face parte din arhipelagul Sporades. Legenda spune ca aici a cazut Ikar, fiul lui Dedalus, topindui-se aripile lipite cu ceara, dupa escapada lor din i-la Creta. Esto o insula inverzita, cultivata cu maslini, renumita prin abundenta de pesti. Este inconjurata de cele mai pitoresti plaje, din tot arhipelagul, multe dintre ele accesibile numai dinspre mare.

• MYKONOS

Este o insula stancoasa, supranumita “Mecca” turismului Grecesc. Face parte din arhipelagul Cyclades si din multe puncte de vedere se aseamana i-lei Santorini. Majoritatea populatiei traieste in portul Mykonos.

• DELOS

O insula mica, pustie, dar celebra datorita ruinelor orasului antic Delos. Intreaga insula reprezinta un muzeu antic.

• FOURNOI

Insula stancoasa cu formatiuni vizibile de la multe mile departare. Bogata in golfuri si plaje pitoresti.

• ARKOI

Un arhipelag in miniatura ce face parte din Dodecanese si din rezervatia naturala a Greciei (Northen Dodecanese Wildlife Refuge). Populata cu o intreaga varietate de specii de pasari protejate, pescarusi, albatrosi si vulturi care nu pot fi vazute decat in aceasta rezervatie.

• AGATHONISI

Face parte din rezervatia sus amintita. In principal contine o asezare tipic pescareasca, dar inconjurata de plaje si golfuri salbatice.

• LEROS

Una din putinele insule cu vegetatie din arhipelagul Dodecanese. In antichitate era asociata cu cultul zeitei Artemis. In zilele noastre inca se mai pastreaza carnavaluri si ceremonii asociate cultului Dionysos.

Croaziera Golful Saronic

In loc de incheiere

Tara Atena e total diferita de tara Grecia. Pentru prima data ma intorc in Bucuresti cu un soi de satisfactie sau liniste, pe care nu le-am mai incercat pana acum. Am vizitat Grecia de cca 6 ori in ultimii ani, dar niciodata Atena. Atenienii sunt oameni agitati (ca sa nu zic nervosi), incruntati (ca sa nu zic rai) si preocupati adanc de problemele lor (ca sa nu zic egoisti si nesimtiti). Nu exista sa te lase sa treci de pe o banda pe alta (cu toata semnalizarea insistenta) – dimpotriva, te claxoneaza turbati, asa cum se intampla in Bucurestiul la inceput de secol XXI, de parca i-ai deposedat de un drept vital. Daca ii lasi sa-ti treaca in fata, facandu-le loc pe banda ta, n-ai sa vezi in vecii vecilor un clipit din semnalizatoare a multumire, sau macar un fluturat de mana. Desigur, avem si noi nesimtitii nostri, dar nu mai sunt majoritari. Hoarde intregi de motociclisti te sfideaza si te sicaneaza in apropierea semafoarelor. Trec pe rosu fara nici o retinere, iar daca esti pieton izolat iti risti viata incercad sa traversezi pe verde(-le tau). Dar, daaaar, cea mai mare problema, de departe, e aglomeratia, care nu e ca la noi – doar la orele de varf. Blocaj non stop – doar ca difera timpul de deblocare. Am parasit Atena vineri la pranz si ne-a luat peste 3 ore sa strabatem din Pireu pana in afara Atenei – si asta pe 4 benzi pe sens. Mizeria de pe strazi e cea normala dintr-o capitala balcanica, aici nimic nou.

Preturile. Aici e simplu de descris, raport 1 la 4 in favoarea noastra. Adica tot ceea ce la noi costa 1 leu, la ei costa 1 euro – si nu ! n-au salariile de 4 ori mai mari ca noi. Cel mult de 1,5 ori. Trecerea la moneda unica – euro – i-a omorat la propriu. Inca mai plang dupa buna si batrana lor lira greceasca. La ce stau ei mai bine ? In afara de turism – la rata criminalitatii. Unde stau incredibil de bine – superlativ curat !!! Am vazut zeci de masini cu cheile in contact, parcate pe marginea soselei, cu telefoane mobile si GPS-uri pe bord. Peste tot am lasat yachtul descuiat, plin de device-uri si nici macar o singura data nu m-am simtit amenintat. Asta mi s-a explicat inca de la inceput de catre compania de charter. Stiu, e greu de inteles asta…

Grecul implicat direct in business-ul lui e dragut, amabil si zambitor. Grecul angajat e sub orice critica (cu exceptia chelnerilor). Il deranjezi orice i-ai cere si pentru ca esti in concediu si n-ai timp sa te certi si sa-i dovedesti nimic, de cele mai multe ori cedezi plin de nervi. De asta mi s-au plans toate natiile alaturi de care am ancorat in diverse porturi la ceas de seara, numai ca olandezii, nemtii, englezii, etc, s-au obisnuit cu grecul si incet, incet, am invatat si eu asta. Incerc sa-mi imaginez ce-or gandi natiile sus amintite despre noi – romanii. Apropos de asta, am avut momente de mandrie de fiecare data cand eram intrebat de unde sunt. Romania ! Rili !??! Uau…
Mi-a fost ciuda ca n-am stiut ca pot arbora si steagul RO. Nu din fals nationalism, dar chiar n-am intalnit nici un roman cu yachtul pe unde am bantuit noi, in rest toate natiile, chiar si bulgari.

Revenind, viata la bordul unui velier e mai mult decat suportabila, chiar daca spatiul pare laprima vedere mai curand spartan. Apa calda/rece, aragazul, lada frigorifica, dusurile, toaletele, etc, sunt demult in dotarea minima a oricarui yacht. Ca sa va faceti o idee a interiorului, pentru ca eu n-am fost in stare sa-l fotografiez, gasiti  aici o imagine de 360 grade a lui Oceanis 40. Instrumentele de navigatie au fost asigurate de, cine altul decat, Raymarine. Sonda de adancime, anemometru (care masoara viteza vantului aparent si adevarat, precum si unghiul cu axa longitudinala a yachtului), pilotul automat (o inventie extrem de utila la bordul unui yacht in cazul traseelor lungi) si chart plotter-ul (echivalentul unui GPS auto dar cu un ecran de 14 inch).Deosebit de utila mi-a fost aplicatia instalata pe iPhone de la Navionics, mult mai clara si bogata in detalii decat harta de pe Raymarine (C80). Am achizitionat-o de la Apple Store (pentru suma de 9 euro) ca solutie de backup, dar s-a dovedit la fel de precisa ca harta de la Imray, dar in plus avand marele avantaj al localizarii GPS. Pe laptop am avut MaxSea (conectat la un receptor gps), foarte util, dar nu l-am folosit decat in prima zi. In plin soare ecranul laptop-ului e complet ilizibil.
In zilele noastre navigatia estimata (cu sextant si ceas) a devenit utopica. Batranii lupi de mare spun: “Ce gps ? Daca-ti moare gps-ul ce faci, ai ?!” E putin probabil sa ramai fara cel putin undevice gps care sa-ti dea coordonatele punctului in care te afli. Am avut la noi 2 gps-uri auto, 3 telefoane cu gps, receptorul de la laptop si gps-ul yachtului. Mai nou se gasesc si ceasuri de mana, rezistente la apa, cu gps. Evident toate depind de satelitii de comunicatii si proprietarii lor, dar asta-i alta poveste…

Incheind nenumaratele paranteze deschise pana aici, vreau sa subliniez faptul ca nu ne-am aflat in pericol nici macar o singura data si nu e necesar sa enumar mijloacele de salvare de la bordul yachtului. Astea sunt valabile in mare deschisa la zeci de mile de tarm (veste de salvare luminate, rachete – flares, un cort mare autogonflabil cu mare autonomie pe apa, precum si un dispozitiv ce transmite prin satelit SOS si pozitia exacta in care te afli) . Ma refer aici la orice tip de accident/pericol in apropierea coastelor. Desigur, puteam avaria yachtul – dar asta nu implica nici un fel de pericol asupra noastra. Yachtul cu vele, in principiu, e o nava nescufundabila. Daca in caz de furtuna se rastoarna (caz extrem de putin probabil), se poate da si peste cap, dar va reveni cu catargul in sus, precum un hopa-mitica. Evident cu conditia sa ai trapele de acces si toate geamurile inchise sa nu se umple cu apa si evident sa nu-l spargi in stanci. Exista printre navigatori o vorba veche in care yachtul iti spune:

“Tu fereste-ma de uscat ca de apa te feresc eu”.

Post adventure

Am ajuns acasa deja de trei zile. Sunt putin suspendata inca in atmosfera si gandurile pe care le-am avut pe mare. 
In primul rand m-am linistit, marea imi place la nebunie. Spun asta pentru ca era putin trist daca nu i-as fi impartasit pasiunea lui Radu. Probabil ca era previzibil, doar sunt fata de om de mare, tatal meu a fost ofiter de marina.

Am trait cu povestile lui despre mare, furtuni, pescarusi, delfini, despre singuratatea care te incearcaacolo, despre cum il descoperi pe Dumnezeu si cum ajungi sa-ti venerezi familia.
Desi Radu nu are nici o traditie maritima…poate doar faptul ca familia tatalui lui provine de undeva de pe bratul Borcea al Dunarii, anul trecut a fost “virusat” de yachting. Eram intr-o vacanta confortabilo-plictisitoare in Corfu si ne ocupam orele de plaja prin spionarea intensa a yachturilor din zona. Priveam amandoi siluetele albe si zvelte, ca niste pasari mari ce pluteau lin pe ape….si am inceput sa-i povestesc lui Radu despre colegul meu Mihai, director de imagine in TVR, fiul unui flautist din Cluj, care in anii comunismului si-a construit singur in curtea casei un yacht cu vele. Mihai a mostenit pasiunea tatalui si yacthul Allegro. In fiecare an pleaca in aventuri fabuloase, care ajungeau la mine prin diversi intermediari. Mi se parea senzational ca omul acela timid si linistit era un lup de mare inrait, care isi investea toata energia verilor in pasiunea lui covarsitoare. Mai stiam ca aventurile yachtului Allegro se aflau undeva pe site-ul ‘dordeduca” si ne-am apucat, in Corfu, sa citim aventurile lui MIhai si ale yactului Allegro. In numai doua luni de la acel moment Radu avea deja brevetul denavigator. 
A inchiriat yachtul Sifnos, gazda aventurilor noastre din aceasta vara inca din decembrie 2008 si s-a pregatit permanent. Curand casa noastra s-a umplut de carti ne navigatie, harti maritime, cursuri, etc.
Ok, deci chestiunea era serioasa…dar daca mie nu o sa-mi placa??? Mai avem in relatia noastra un astfel de cui al lui Pepelea: SCHIUL. Radu este un impatimit al schiului, eu sunt cea mai proasta schioare care a alunecat vreodata pe zapezile pamantului. Si totusi, din tenacitatea taurului din mine, incerc in continuare sa invat acest sport, spre disperarea monitorilor de pretutindeni si spre incantarea lui Radu, care inca mai crede ca voi reusi.
Asadar, cu navigatul suntem pe aceeasi lungime de unda.
Ok, dar ce este atat de special in a calatori cu o barca cu vele, adica nu poti sa ajungi la plajele alea frumoase si cu masina? Si odata ajunsi, de ce sa vrei sa te muti a doua zi in alt loc? 
Acestea au fost doua dintre intrebarile cu care am fost intampinati de prieteni. 
Pai sa le luam pe rand. Special la navigat este ca te afli intr-o experienta colectiva si individuala in acelasi timp, ai prieteni sau rude alaturi si cu toate astea esti mai conectat la gandurile si la sufletul tau ca niciodata. Apoi, un vas cu vele nu este un simplu mijloc de transport, el este un mijloc de transport aflat in simbioza cu natura. O masina merge la fel pe toate durmurile, un vas cu vele traieste si se hraneste din miscarea marii si a vantului, te face pe tine sa devi o parte din mare, soare si vant si te face sa participi la experienta asta, indiferent daca vrei sau nu. . 
Apoi mai este si intensitatea trairilor, acolo nu prea sunt jumatati de masura. Nu ai unde sa te ascunzi, nu numai pentru ca vasul are doar 12 metri lungime si ca de cele mai multe ori nu poti sa cobori de pe el cand vrei, dar mai ales pentru ca te obliga sa iei hotarari, sa te supui majoritatii, sa fii ordonat, sa asculti ordinele skiperului, sa te gandesti la binele tuturor inainte de al tau. 
Asa, acum de ce sa vrei sa pleci in fiecare zi spre alt loc? Pentru ca poti si pentru ca te face sa te simti liber. 
De ce sa vrei sa mergi intr-o vacanta in care permanent faci ceva: ridici randa, cobori focul, arunci ancora, speli puntea, pregatesti mancarea (atunci cand nu te afli in marina, ci intr-un golf uitat de lume)? Pentru ca toate lucrurile astea te ajuta sa-ti golesti mintea total, sa-ti stergi toate locatiile de memorie legate de servici, bani, sefi, facturi, barfe, rautati si meschinarii. Pentru ca te face sa traiesti intens fiecare clipa si timpul parca se opreste in loc.
Vreau sa le multumesc tuturor celor care au citit gandurile noastre si ne-au trimis inapoi gandurile lor. Este prima oara cand imi impartasesc gadurile asa, public, pe un blog…este un sentiment interesant.

Spre Corint

Am ridicat ancora la ora 6. Vremea s-a inrautatit, vantul s-a schimbat, sufland cu 18 noduri fix din prova. Dupa cateva volte a trebuit sa strangem velele, deoarece cu echipajul redus si pe valuri de 2 m devenise obositor. Si navigam asa frumos cu 7,5 noduri…
Cerul e acoperit de nori iar apa marii are doar 21 grade. Exclus balaceala in golfuri pitoresti astfel incat vom respecta programul de vizitat Isthmia (Corinth).

Sent from my iPhone

Later edit: Taxa de traversare a canalului Corinth mi s-a parut prohibitiva (2x 157 euro) pentru o simpla vizita de jumatate de zi, astfel incat dupa ce am acostat de-a lungul cheului pret de 15 minute, am virat la tribord cu directia I-la. Salamina. Vantul a ramas constant, numai ca de asta data sufla fix din pupa… Pentru cine nu stie, vreau sa precizez ca e cel mai nenorocit vant cu putinta. Daca mai aud vreodata urarea “Vant din pupa”, fac alergie ! Ca o scurta explicatie, la vant din pupa, se merge “ampanat” sau “in fluture”. Asta inseamna ca la tribord ai o vela deschisa larg, iar la babord ai cealalta vela. Orice greseala sau neatentie, care te abate din curs, face ca vantul sa se schimbe in raport cu velele, iar acestea sa baleieze spre bordul opus. Daca vantul e puternic iar velele nu sunt tertarolate (reduse) ti le poate sfasia, ca sa nu mai zic de accidentele care se pot produce asupra echipajului din schimbarea brusca si cu o forta de neimaginat a velelor dintr-un bord in celalalt. Sigur, pe distante scurte sau pe un vant slab spre moderat, nu prezinta pericol – dar cand ai de navigat 6 ore pe un vant ce nu coboara sub 18-20 de noduri, devine obositor. N-am precizat nicaieri o problema pe care am depistat-o inca din a doua zi, si anume ca vela principala (randa) nu putea fi tertarolata (redusa) deoarece lipseau ochetii de tertarola. Fusesera smulsi, taiati, habar n-am, de altii inaintea noastra, iar eu n-am inaltat velele cand am verificat vasul in marina. In conditiile astea, la un moment dat a trebuit sa fac o intoarcere de 360 de grade, ca sa fiu cu prova in vant si sa strang randa care ameninta sa se rupa din nou, astfel incat am ramas doar cu focul. Suficient pentru o viteza de 6 noduri (fara motor). Curand insa a trebuit sa reduc si focul la tertarola 2, pentru a nu-l rupe. Valurile incepusera sa ne izbeasca puternic in pupa incat mi-am pus problema daca va rezista carma sau nu. Curand a trebuit sa strang focul de tot, vantul depasind 25 de noduri si sa pornesc motorul. Marea atinsese gradul 6, valurile depasind pe alocuri 2m. Miscarile yachtului nu parea amenintatoare, valurile ridicandu-ne si coborandu-ne pe directia de mers, astfel incat moralul echipajului era ridicat, mai ales cand m-au auzit dand comanda de strangere a focului. Am decuplat pilotul automat, care producea miscari bruste supra timonei, incercand sa tina vasul pe cursul dat de mine si mai departe am navigat manual, simtindu-ma mai in siguranta cu mana pe timona.
Am dublat prin sud capul vestic al insulei Salamina. Prin nord era trecut “forbidden area” in cartea pilot a Marii Egee. Imediat ce am ajuns in extremitatea vestica a insulei, valurile s-au domolit, iar vantul a scazut in intensitate. M-am apropiat de tarm cautand un golf pitoresc, asa cum fusesem rasfatat in zilele trecute, in care urma sa ne petrecem ultima noapte pe mare.

Fair wind

Timpul se scurge implacabil si oricat mi-as dori sa prelungesc vacanta va trebui sa revenim la “oile noastre”. Dupa cate am vazut in ultimile zile, am realizat ca sunt departe de a fi un adevarat lup de mare, insa multi prosti naviga si au pretentii de skipperi, cu tot parul lor alb in cap cu tot…Astazi insa ce-am vazut le intrece pe toate. Am acostat in I-la. Aigina (pe drumul de intoarcere) pe un vant puternic din travers. Ancorare reusita din plin (nu ma laud, dar am exersat mult, iar Cristi si Raluca isi aduc cu siguranta aminte de primele incercari). Dupa ce am asigurat yachtul m-am asezat la prova sa asist linistit la ancorarea celor cca 10 yachturi care soseau in urma mea. N-am sa va plictisesc cu detalii, insa primul venit, dupa 2-3 incercari nereusite de a ajunge la cheu dupa aruncarea ancorei s-a razgandit brusc si a inceput sa-si recupereze ancora. Problema a fost ca aruncase ancora in diagonala, peste alte cateva ancore aruncate pe care evident le-a strans ghem si le-a ridicat. A inceput un intreg circ. Yachturile incepusera sa se miste care incotro, oamenii misunau in toate directiile inebuniti, iar vantul se distra pe seama lor. Din fericire ancora mea n-a fost agatata, asa ca am purces la o mana de ajutor. O ora mai tarziu palmele mele erau de nerecunoscut. Am tras de parame in toate directiile, iar genunchii incepusera sa mi se inmoaie. Ajunsesem sa strig la ei (si eu si Ioana) comenzi de manevrare a motorului si a carmei. Eu ! Eu incepatorul, incepatorilor, care acum 2 saptamani habar nu avea cum se arunca ancora, cand si cum se recupereaza. In realitate e la fel de simplu ca si condusul unui autoturism. Trebuie doar sa-ti dezvolti instinctele necesare.
Maine dimineata ridicam ancora la ora 5 cu directia Corinth. Istmul. Nu vreau sa inchei periplul fara sa vedem poate cea mai incarcata de istorie zona a Greciei.

Porto Kheli

Am ajuns la jumatatea periplului nostru: Porto Kheli, poate cel mai pitoresc port din punct de vedere al ambarcatiunilor. De la yachturi vechi, lustruite de vreme, pana la galioane mari, copii fidele ale stramosilor lor de acum sute de ani. Porto Kheli a fost construit in anii 60 cu scop de baza NATO, dar n-a fost terminat niciodata. De-a lundul anilor au fost plantati sute de arbori, astfel incat astazi, golful arata nefiresc de inverzit fata de relieful cu care ne-a obisnuit Grecia. O serie intreaga de hoteluri strajuieste golful, plin pe durata verii de ambarcatiuni de agrement.
Am reusit sa ne facem loc aproape “cu lingura de pantofi” intre doua yachturi impozante. In cateva minute un grec zambaret s-a infiintat la mine intrebandu-ma daca vreau apa. Mi-a venit sa-l strang in brate. Asa da atitudine ! Am umplut tancurile de apa (300 l), contra a 10 euro si am atacat un bax de bere Mithos. So far, traseul nostru a fost urmatorul: Atena, Lavrion, i-la Hidra, i-la Poros, i-la Dhokos, Ermioni, i-la Spetsai, i-la Hidra (again), Dhokos(again) si Golful Kheli. Urmeaza portul Navplion, de unde vom continua periplul spre Atena, urmand calea intoarsa. Pentru prima data am filmat si am fotografiat extrem de putin. Totul a fost trait la cote atat de inalte, incat ultimul lucru pe care ni l-am fi dorit ar fi fost sa le filtram printr-un obiectiv de camera video.

Am uitat sa spun ca in Poros m-a ajutat Dumnezeu si am gasit un kit de reparatii vele. L-am aplicat si gata, am scapat de o mare grija – am randa intreaga si nici nu exista pericolul s-o platesc. Reparatia a iesit perfect.

Spetses si Hidra

Am pornit spre Spetses, un oras despre care ni se tot spune inca de la inceput ca trebuie sa ajungem si ca este tare frumos. Prima impresie este insa covarsitoare. Am ajuns acolo, am gasit o marina haotica, inca in constructie, eu am reusit, tragand parama pentru amarare sa-mi prind glezna intr-o crapatura mare din cimentul docului si iata, ca dupa toate degetele sucite, gleznele intoarse si multiplele vanatai ale tuturor de pe vas, am reusit si eu sa-mi creez propriul meu semn “de buna purtare”, o rana de toata frumusetea. Nu-i grav, am farmacia la mine: dezinfectat, tratat, rezolvat. Apoi, odata terminata operatiunea de ancorare si rana mea ingrijita, am realizat ca la valuri se aude un sunet in chila vasului, semn ca probabil exista o piatra sub noi care poate lovi chila la un vant mai puternic. Ok, strange paramele, scoate ancora….gasim un loc in alta parte. Cand ajungem la mal si paramele sunt aruncate, apare o grecoaica si tipa la noi ca acolo nu se poate, ca este loc doar pentru alimentarea cu apa si motorina. OK, am considerat ca e un semn, brusc orasul ni s-a parut nesuferit si neprimitor, asa ca, dupa o scurta sedinta cu echipajul, am luat hotararea de a ne intoarce in Hidra, unde ne-a placut cel mai mult. Oricum, este clar ca omul sfinteste locul. Facand acum o mica analiza obeserv ca in mod deloc intamplator noua ne-au placut cel mai mult in locurile in care o figura zambitoare de pescar batran sau diversi alti calatori pe mari ne-au intampinat la mal, ajutandu-ne generosi sa ancoram. De cele mai multe ori acestia pleaca inainte de a apuca sa le multumesti. Oricum, niciodata acesti oameni nu sunt greci. Grecii sunt cei care tipa la tine,  iti spun ca tocmai i-ai deranjat de la masa cand ai aparut tu la mal….si alte “dragalasenii” de tipul asta.
Lasand la o parte aceste consideratii generale, mi-am propus si sa va povestesc despre ceea ce credeam eu ca a fost momentul cel mai tensionat al excursiei noastre, cel in care am prins parama unei alte ancore in elicea de la motor, ramanand fara nici o posibilitate de a mai redresa vasul. Cum insa pe mare exista atat spirite rele cat si bune, a aparut din neant un om care a reusit sa tina cu forta motorului de pe dinghy, micuta barca gonflabila, yachtul nostru departe de ape putin adanci si cu pericol de esuare. La inceput nici nu intelegeam ce face, eram mai preocupata sa ma uit la Radu, care se scufunda sub burta vasului, incercand sa dezlege parama buclucasa.
Of, dar intre timp nu mai vreau sa va povestesc asta, pentru ca va spuneam in alta postare ca pe mare uiti foarte repede. Orice eveniment aparent esential este inlocuit imediat de unul de intensitate si mai mare….bune sau rele.
Deci, dragii nostrii C si R, dupa ce v-am condus astazi la feribot….pentru ca tocmai am ramas in patru, prietenii nostri plecand azi, cand ne-am intors la barca am gasit dezastrul. Nu exagerez. Cineva s-a incurcat in ancora noastra, a smuls-o si a plecat. Nava a esuat, nu in stanci, ci s-a afundat in nisip. Pentru prima oara nu fusese nimeni pe vas, ancorasem de peste 24 de ore, ancorarea rezistase excelent pe timp de noapte, cand marea a fost destul de agitata. Ne-am gandit ca fixarea navei era testata, mai ales ca marea era ca o balta, nici un val si fara pic de vant.
O alta lectie am primit insa de la mare. Nu poti fi niciodata suficient de precaut.
Am sarit cu totii in apa si am inceput sa impingem. Am chemat apoi un Sea Taxi, o mica barcuta cu motor care face transport de persoane la cerere. Noi ne-am suit pe prova vasului si am inclinat-o in fata, iar el ne-a tras din nisip.
Ma credeti ca nu m-am speriat? Asa ceva in prima zi m-ar fi ingrozit.
NU incerc sa va spun cat de curajoasa sunt eu, ci doar ca marea este un profesor foarte bun. Te invata pas cu pas ce sa faci, te cearta cand esti neascultator, te pedepseste cand gresesti, apoi te reasplateste imediat cu un apus superb de soare, sau cu alta minune de-a sa. Iesirile pe mare sunt ca si armata, lucrurile frumoase sunt mai frumoase decat oriunde, lucrurile rele sunt mai rele ca orice, prieteniile sunt mai durabile decat in oricare alt loc. Pe mare nu poti sa-l ignori pe cel de langa tine, nu ai nici suficient spatiu, nici timpul necesar.
Vreau sa le multumesc celor doi temerari care ne-au fost colegi de echipaj pana astazi. Pe ei ii declar parteneri de incredere pentru orice alta intreprindere. Cand omul de langa tine sare in apa cu piciorul proaspat scrantit pentru binele tuturor, cand tii de parama strans, chiar daca miscarea vasului sapa urma adanci in palmele tale…atunci inseamna ca pe oamenii aceia te poti baza oricand. Prieteniile la bere se fac si se defac usor…cu prieteniile de pe mare este altceva.

21 iunie
One fine day

Astazi marea a fost ingaduitoare cu noi. Vant linistit fara valuri. Am petrecut noaptea la “Mandraki”, un golf superb pentru snorkeling, aflat langa portul Hidra. Dupa experienta putin traumatizanta din ziua anterioara s-au facut carturi, Radu si Gigi au pazit barca pe timp de noapte, cu randul. Ne-a speriat atat de tare esuarea din senin a vasului nostru, incat nu mai vrem sa riscam. Am ridicat ancora si am navigat fara evenimente majore spre Porto Kheli, un golf superb cu marina, unde am si gasit loc. Pe drum am dat de niste diguri antice subacvatice, prost semnalizate, dar din fericire le-am obeservat la timp. Am facut o ancorare perfecta intr-un loc foarte stramt. Sunt foarte mandra de Radu, care a facut niste progrese senzationale…. si de noi toti. Am mancat pe vas si asteptam ora 18 pentru a iesi la plimbare, e ora la care caldura mai scade din intensitate si magazinele grecesti se deschid.
Hm, vedeti? Cand totul e perfect nu prea am ce sa va povestesc. Mi-e dor de voi de toti

Ape turcoaz

Noi va tot povestim aici peripetiile noastre, dar ceea ce nu am apucat sa va spun este ca marea este ca o pilula cu efect amnezic, indiferent prin ce situatii dificile treci acum, indiferent cat de speriat esti ca lucrurile pot scapa de sub control, in urmatorul minut, la adapostul unui mic golfulet si hipnotizat de frumusetea pe care o vezi in fata ta…uiti tot. Pentru noi fiecare zi e plina de peripetii, uneori se intampla atat de multe, incat pana la apusul soarelui, cand ma asez la laptop, uit prin cate am trecut. Ba se incurca ancora, ba ancora de rezerva era sa ne traga pe toti in apa (in timp ce noi strigam “hei-rup” si muream de ras), ba ne-a prins o pala de vant in timp ce ancoram si era sa ne izbim de stanci….nu va pot spune, zeci de momente care-ti pompeaza adrenalina la maxim se intampla in fiecare moment si apoi…marea se linisteste brusc, vantul ne imbratiseaza in cea mai placuta adiere si ai senzatia ca esti acolo de 2000 de ani, ca o stanca si nici nu te gandesti ca viata ta se poate desfasura in alta parte.
Ieri, dupa toate capitolele de film de actiune pe care le-am avut, am ajuns intr-un mic golf. Este ca un caus de palma deschis in mare, nimic din stihiile de afara nu patrunde aici. Vegetatia este din abundenta, stanci cu sectiuni perfect rotunde sapate in ele, ca un labirint launtric al insulei, din care te intrebi ce poate sa iasa, iar sub noi….toata lumea minunata subacvatica: pesti multicolori, arici de mare, o intreaga lume care ne priveste, la randul ei, mirata. Apoi a urmat apusul, cel mai frumos pe care l-am vazut vreodata. Soarele a coborat in mare si a aprins toata intinderea de apa. Eram convinsa ca visez…..visul s-a terminat brusc la ora 4am, cand niste valuri…nu stiu de unde, au inceput sa zgaltaie barca din toate incheieturile. Eram cu totii buimaci pe punte in pijamale, cu lanterne in maini, incercand sa vedem daca nu cumva s-au rupt paramele de ancorare. Din fericire nu s-a intamplat nimic.
Ce va spuneam, pe mare nu exista doua momente la fel. Oricum, nimic nu te lasa indiferent.
A… si ne este dor de voi toti, cei care stiu ca cititi si traiti odata cu noi toate astea. Va pup cu drag.

Tempesta

Dimineata frumoasa cu vant cam nazdravan. Consult prognoza si aflu ca in zona in care suntem Meltemi pregateste bairam. E ora 7 si zoresc pe toata lumea sa grabeasca dusurile si zânitul. Dau comanda de ridicare a ancorei si in scurt timp aud zornaitul vesel al lantului rostogolindu-se in compartimentul ancorei. Lantul are 100m si fusese desfasurat tot. Yachtul se misca usor la chemarea ancorei, cand ma aud strigat de la prova. Ancora se blocase. Plec de la timona sa inspectez situatia, timp in care, din cauza vantului, yachtul gireaza in vant si reusim, cu gratie, sa infasuram lantul ancorei pe derivor. Stupoare. Un englez de la tarm ne striga sa chemam un scafandru. Ce scafandru, zic, imi pun ochelarii si tubul si sar in apa. Chila profilata a yachtului sub apa imi da fiori. Apa avea peste 20m adancime iar fundul apei era pierdut in intuneric. Incerc sa trag de lant si degeaba, era cumplit de tensionat. Curand rezervele mele de oxigen se sfarsesc, la fel si energia. In scurt timp vantul se intensifica si ne impinge spre larg fortand si mai mult lantul ancorei. De la bord auzeam sfaturi, pareri si incurajari care ma enervau si-mi sporeau angoasa. In final, extenuat, ma prind de scara yachtului si cu vizorul in apa le dau comenzi celor de la bord de manevrare a yachtului. Reusim sa giram si strig “mai multa putere” moment in care Cristi impinge mansa la maxim iar suvoiul de apa eliberat de elice ma lasa fara slip! Reusesc sa recuperez slipul buclucas, iar cand privesc sub apa vad derivorul eliberat. Urc la bord si incepem din nou operatiunea de recuperare a ancorei. Norocul nostru a fost ca vinciul e actionat electric, deci nu trebuie sa tragem cu mainile goale, de lant, ancora din apa. La un moment dat, prova se lasa in jos, trasa de lantul ancorei si zarim ancora urcand cu greu din bezna. Iese la suprafata si observam ca era incurcata bine de tot intr-un cablu gros si doua parame vechi, toate colectate de pe fundul marii unde probabil zaceau de multe zeci de ani. Sar din nou in apa diminetii. In fine reusesc s-o eliberez, cu ajutorul lui Cristi, si parasim marina buclucasa. Full speed spre insula Hidra la 40 mile distanta. Tarziu insa, furtuna incepuse, iar valurile mari de 3m se rostogoleau inspumate spre noi si se izbeau zgomotos de yacht. 
Vantul atingea 25 noduri cu rafale de 30. Taica-meu si cu Cristi au inceput sa stranga randa (vela mare), insa miscarile iahtului si lipsa lor de exercitiu a facut ca treaba asta sa devina foarte anevoioasa. Am activat pilotul automat si m-am alaturat si eu. In carti scrie: ”o mana pentru tine si una pentru barca”. Usor de zis, sa te tii cu o mana si sa lucrezi cu cealalta – ar mai fi trebuit cate o pereche de maini. Reusim in cele din urma s-o coboram cand simt degetele cum scapa printr-o crapatura. Am inghetat ! Degetele mele reusisera sa sfasie vela pe o portiune de cca 20 cm, de-a lungul unei cusaturi. Incredibil ! In sfarsit, n-am mai stat sa analizez situatia, am asigurat-o si ne-am ocupat locurile la posturi. Cel mai afurisit vant, e vantul din pupa. Sa nu mai aud urarea asta niciodata ! Am plecat, deci, din portul Lavrion cu destinatia I-la Hidra, cale de 40 mile. Pe la jumatatea distantei, cam in dreptul insulei Gheorghios, toata aparatura mea de la bord o i-a razna si incepe o alarma generala. Sonarul tiuia intr-un fel, chart plotter-ul in alt fel, iar 
pilotul automat bipaia si el de mama focului! Pe toate ecranele era afisat acelasi lucru: “warning! Shallow deep”, iar sonarul imi arata o adancime a apei de 2,5m si scadea, 2,4 si apoi 2,2…
Am inghetat ! Cartea pilot nu spunea nimic de vreun banc de nisip sau vreo formatiune stancoasa in largul marii. Consult si Navilock-ul pe care il aveam atarnat de gat si-mi indica 150m adancime. Ma panichez si virez la tribord iar vasul se bandeaza periculos de mult. De ce la tribord, habar n-am, asa mi-trecut mie prin cap. Aparatele tac brusc iar noi incepem sa ne dam cu parerea. O balena!? Nu mah, nu’s balene aici! Un banc de pesti ?! Noah, nu puteau sta asa grupati. Ce sa fie, ce sa fie ? Si cum ne tot dadeam noi cu parerea, alarmele se dezlantuie din nou, numai ca sonarul imi arata 0 (zero)!!! Yachul asta nu poate naviga intr-o apa mai purin adanca de 2m din cauza chilei profilate si a derivorului lestat. Am crezut ca inebunesc, era o situatie la care nu aveam raspuns sau solutie. Defectiune ? In cazul 
asta ar fi trebuit sa ma indrept spre Atena. Alarmele tac din nou, iar sonarul imi indica 130m. Ii pusesem pe toti sa se uite atenti in apa si sa-mi spuna daca vad ceva. Apa era de un albastru inchis, plina de spuma. Intre timp o saula de la “lasy jack” (care tine si asigura randa) se rupe iar randa ameninta sa se ridice singura din cauza vantului puternic. Sarim repede s-o asiguram (deja incepuse sa se ridice si sa fluture amenintator, izbindu-se de sarturi). Cristi se repede s-o asigure si descult fiind, reuseste sa-si dea peste cap degetul mic de la picior. Urlete. Il inlocuiesc repede si cu chiu cu vai reusim s-o legam. Valurile erau din ce in ce mai mari si izbeau cu putere la pupa. Incepuse sa-mi fie teama sa nu ne rupa carma. Incet incet, raul de mare incepea sa muste din fiecare. Taica-meu casca de-i trosneau falcile si a coborat in cabina si s-a culcat, pe restul i-am trimis la prova sa stea pe botul navei. Din fericire n-au fost decat stari de voma. Pe masura ce ne apropiam de insula Hidra, valurile se potoleau in amplitudine si in frecventa. Greementul nostru arata ca dupa furtuna si in plus murise si hidroforul de apa dulce, adica nu mai aveam apa la dusurile din toalete.
Ajungem in Hidra si constatam ca marina era full. Erau ancorati pe doua randuri, deci nici o sansa. Se adapostisera de furtuna cu mult inaintea noastra. La circa 0,5 mile era golful Mandraki unde am si ancorat, departe de harmalaia din port. Apa era turcoaz si ireal de limpede. O multime de pesti multicolori isi faceau de cap printre pietrele si flora din apa. Am uitat de tot si de toate, ne-am pus echipamentele de snorkell si ne-am aruncat in apa. Moralul ne-a revenit rapid si ne-am amintit de ce venisem si ce cautam. Eram alive! Vasul se comportase admirabil pentru furtuna prin care trecusem, iar experienta mea se imbogatise. Dupa baia asta, toti s-au urcat in dinghy si au plecat sa exploreze golful. La mal se vedea o taverna si niste umbrelute din stuf. Eu am ramas sa repar stricaciunile. Hidroforul nu avea nimic – ii sarise siguranta automata. Cand s-au intors mi-au dat o informatie cel putin bizara. Aparatura de bord inebunise din pricina unui submarin militar. In largul insulei Gheorghios se fac manevre militare, iar ancorajul in insula e trecut interzis in toata documentatia pe care o aveam. Noi insa trecusem cam la 10 mile de insula. Informatia asta ne-a dat-o proprietarul tavernei, care ne-a spus ca se mai plansese si un vas francez de acelasi lucru, in urma cu cateva zile. Aha, bon, noi ne luptam cu stihiile iar ei se jucau de-a baubau-ul.

Ce am invatat din aceasta zi ? In primul rand nu plec la drum fara a verifica posibilitatile de tertarola (reducerea velaturii functie de puterea vantului) ale randei. In al doilea rand pe punte nu se umbla descult, never !

Vant travers

Prima zi pe mare. 
Am plecat cu o emotie greu de descris in cuvinte. Am pornit motorul si cand am inceput sa parasim usor, usor liniile docurilor, am simtit ca toata lumea e a noastra. Batea un vant placut si linisitit. Am deschis velele (desigur, cu peripetii, erau foldate gresit si se tot prindeau in lasy jack (niste  parame subtiri). Am facut prima volta. Oauuuuuu! Este genial. Deja imi imaginam ca pot petrece o viata intreaga pe barca…..asta pana cand vantul s-a intetit brusc intre doua insule, a inceput sa-si schimbe haotic viteza si biata noastra barcuta se inclina stanga – dreapta, ca o nebuna. Prima victima a raului de mare a fost N….normal (prietenii stiu de ce). Restul am scapat ca prin minune. Am ajuns si la prima destinatie: Capul Sounio, dupa aproximativ 5 ore de navigat…care au scos untul din noi. Daca ridici si cobori randa si focul de 3 ori, deja te ia somnul. Deci, capul Sounio si templul lui Poiseidon. YES, avem de vizitat…..doar ca echipajul e frant, nu ne mai arde de nimic. Degeaba ne povesteste Gigi date istorice despre templu, noi vrem doar o baie si gata. Bun, pentru asta trebuie mai intai sa ancoram. Cat de greu poate fi? Pai sa va spun asa, am reusit din a 3-a incercare si sa nu va imaginati ca ancora se urca si se coboara asa usor. Dupa toata nebunia asta nu mai vrem decat o baie, asa ca ne vom urca in dinghy (barca micuta cu motor) si vom merge la mal. Cristi si Raluca, prietenii nostri, decid sa incerce ei primii dinghy, numai ca la vreo 10 metri de vas motorul se opreste. In cateva minute vantul i-a purtat la cateva sute de metri in larg. Initial Radu a pornit inot dupa ei incercand sa le repornesca motorul. A realizat ca nu ii poate ajunge si s-a intors, desi inota cu labe, curentul ii ducea pe C si R de doua ori mai repede decat putea Radu sa inoate. Deja noi ii urmaream cu binoclul si ei incepusera sa faca semne disperate catre barcile care treceau pe langa ei si toti le raspundeau cu urale prietenoase, neintelegand de fapt ca situatia devenise dramatica. Deci, dupa cele 3 incercari de ancorare acum ne chinuiam sa scoatem repede yachtul de la ancora pentru a putea porni spre ei. 
Victorie, i-am salvat!!! 
In cinstea victoriei ne-am cinstit cu o salata de rosii cu branza si am hotarat ca locul ala e ghinionist si am repornit la drum pentru a gasi o marina, un loc unde macar poti sta in siguranta, fara teama ca noaptea vantul te poate smulge de la ancora si sa te trimita drept in stanci. 
Am ajuns in marina din Lavrion dupa inca o ora si jumatate de navigat. Am tras la mal, ne-am legat si…..apare un grecotei care spune nu…aici e rezervat. Vedeti voi locsorul ala mic, mic de tot, acolo trebuie sa trageti, la ancora. Bine, ok, numai ca G si C, adica cei doi oameni de incredere ai lui Radu deja coborasera si erau in marina, asa ca toate manevrele a trebuit sa le faca Radu cu doua fete, adica eu si R. Din a 2-a incercare am nimerit. Lumea ne incuraja de pe mal. A fost haios.
Am coborat lipsiti de entuziasm in port si am mancat. Atat pentriu prima zi. Suntem epuizati.

Ziua 2
Radu se trezeste la 6. Imi mai da mie jumatate de ora de rasfat in pat (care e foarte confortabil). Dar, curand simt ca barca incepe sa se clatine din ce in ce mai tare. Apare si Radu cu vestea: “trebuie sa plecam rapid, se inteteste vantul, marea se anunta de gradul 7 in jurul nostru , trebuie sa fugim spre ape mai linistite”. Gata, dus ca la armata. Toata lumea la bord. Ne luam la revedere de la niste mosuleti octogenari simpatici de langa noi si plecam cu elan….elan cam de 100 de metri, moment in care ni se prinde ancora in…in mai multe, intr-un cablu, in doua linii de incorare si se rasusceste sub chila….To be continued by Radu…

Route changed…

Grecul a continuat să mă bată la cap sa nu purced spre Cyclade. “Don’t go to Țiclades, don’t go to Țiclades !”. Adevărul e că prognoza meteo arată cumplit și oricine altcineva cu mintea la cap (but not me), bazandu-se pe experiență (again not me) și-ar  schimba planurile fără să stea pe gânduri. Adică cum ?! După ce preț de o iarnă și o primăvară pusesem la punct traseul, după ce aproape că memorasem harțile, coordonatele și toate punctele de atracție din arhipelagul Cycladelor, acum să uit de toate ? No way ! Grecul, hoț, citise in privirea mea că n-am de gând sa-mi schimb traseul și de câte ori trecea prin dreptul iahtului nostru striga: “Don’t go to Țiclades !”

Bun, mai stăm, mai bem un vin și așteptăm să ne vina mintea la cap. Seara am fost luat pe sus de echipaj și târât până in inima Atenei. Departe de marină, de iaht și de mare, mi-a venit mintea la cap. În fond ce aventură e asta dacă-ți cunoști itinerarul pe de rost ? Hai să ne avântam cu capul inainte intr-o zonă de care habar n-aveam, schimbând traseul. Golful Saronic.

Prerequisites

 Zi de tatonari si ajustari. Acte, semnaturi, aprovizionari, etc. De notat o foarte buna organizare si sincronizare a serviciilor. Compania detine peste 40 de yachturi si e firesc sa aiba o foarte buna infrastructura. Am avut ceva emotii la evaluare, care se face cu foarte mult tact asociat cu ceva urme de viclenie, dar e firesc avand in vedere ca permisul meu a fost emis acum 8 luni…
Dupa “inventory check”, “boat check”, “provisions check” precum si alte check-uri ametitoare, s-a prezentat Grecu’, pardon, “The greek”, capul afacerii, care a venit sa vada pe a cui mana lasa yachtul. Ne-am inteles sa nu plec pe traseul ales de mine (because of the wind and strong waves) si a plecat multumit ca m-a convins, iar eu am ramas linistit ca l-am pacalit asa usor. Site-urile de meteorologie marina parca s-au mai inmuiat schimband avertizarea “gale warning” cu “near gale warning”, asa incat voi alege un traseu care se apropie usor de inima vijeliei, atat cat sa pot evalua conditiile de suportabilitate la bord. Yachtul e de clasa A, asta insemnand ca poate rezista furtunilor mult mai mult decat pot rezista membrii echipajului. Bineinteles ca nu voi avea ambitia sa testez asta.

Moralul la bord e de la excelent in sus si e firesc sa fie asa cata vreme suntem inca legati la cheu si toata lumea e dornica de aventura. Ei da, e adevarat ca inafara de mine nimeni n-a mai navigat vreodata, dar pot eu sa le frang elanul ?

Atena

Dupa etapa pregatiri, iata-ne si inainte de marea incercare. Ne-am propus sa plecam la ora 2 am. Ca de obicei, nu am putut dormi deloc inainte de drum. Am hotarat sa nu facem Bucuresti – Atena dintr-o bucata, ci sa ne oprim in Katerini, adica la aproximativ 770 km de Bucuresti, ca sa nu ajungem total epuizati in Atena.

Peste capitolul Paralia Katerini trec repede. Pentru cei care au trecut pe aici, stiti deja: romani foarte multi, magazinele horror cu blanuri (nu stiu altii cum sunt, dar eu in momentul in care ma plimb pe malul marii si sunt 35 de grade afara, ideea de a proba sau a vedea blanuri, ma oripileaza), atmosfera de Mamaia combinata cu Costinesti. Oricum, a fost o oprire binevenita si ne-a introdus putin in atmosfera de vacanta. Din Katerini mai sunt in jur de 500 km pana in Atena, unde am ajuns astazi la pranz.

Cum nu poti sa ajungi la Atena fara sa vizitezi Acropole (sau cel putin asa ne-am gandit noi), am pornit catre celebrele vestigii ale civilizatiei grecesti la ora 14 pm. GRESIT! Indiferent ce ti-ar fi dat sa vezi la ora asta, in caldura insuportabila a Atenei, oricare minune a lumii o sa fie ca un ghimpe in talpa. Acropole era prima oprire dintr-o lista lunga. Cand am ajuns sus, cu marmura aia arzandu-ne sub talpi, sleiti de puteri si cu toate rezervele de apa terminate, nu am mai vrut sa vedem nimic. Nu ne-am dorit decat sa coboram la prima taverna si sa zacem acolo cu o sticla de bere Mithos in fata (ceea ce am si facut).

Ne-am intors la hotel si am facut o baie in mare. Vesti bune, apa e calda!
Vestile proaste sunt insa foarte proaste. Site-urile meteo pe care Radu le studiaza cu infrigurare anunta mare de gradul 5 pana la 7 in perioada in care noi navigam. Suntem atat de tensionati pentru ziua de maine, ca nu ne prieste nimic. Suntem pe post de Mioritza laie, laie bucalaie….marea nu ne mai place, vantul nu ne da pace. Pentru maine dimineata ne-am impartit pe echipe. Radu merge in port sa rezolve cu actele yachtului Sifnos, iar eu conduc echipa de shopping…normal!
Facem aprovizionarea de calatorie. Din pacate, daca marea o sa fie atat de agitata, nu cred ca mancarea ne va folosi la ceva. Asta este. Poate totusi grecii rai ne dau informatii eronate pentru a ne speria. Noi ne pastram optimismul, putin diluat, dar totusi optimism.

24 hours to GO !

Un adevărat lup de mare, un skipper experimentat, își evaluează și își completează “gear”-ul din vreme, cu maximă pricepere. Așa mi-am spus și am purces la cumpărături cu bucuria și entuziasmul unui adolescent care urma sa plece la mare, pentru prima dată, cu prietenii. Pe etichetele “lup de mare” și “skipper experimentat” nu m-am putut baza așa încât săptămâni intregi (nocturne) am gugălit și-am comandat de pe tot soiul de site-uri exotice tot ce mi-a trecut prin minte că ar putea fi de folos pe mare. Evident, am facut o vizită și unui imens magazin de articole sportive, unde am petrecut câteva ore bune umplând două carucioare cu tot ce ni s-a părut nouă că ar avea sens  pe un iaht în plină mare. Când am văzut la casă câte s-au strâns, mi-au revenit în minte versurile lui Topârceanu”

“El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.”

Haine groase, haine subțiri, haine de ploaie, haine de vânt. Încălțăminte de punte, de protecție împotriva aricilor de mare, încălțăminte sport. Trei seturi complete pentru snorkeling, doua seturi complete de pescuit. Lanterne cu becuri, cu leduri, felinare cu neon. Scule multifuncționale – “swiss army” (never know what you gonna get). Spray-uri anti-țânțari și anti-oameni. Huse impermeabile pentru telefoane mobile, aparate foto și orice handheld care s-o mai adăuga pe drum. Brelocuri mari, plutitoare – dacă scap cheia iahtului in apă, nu ?! La toate acestea s-au adăugat cele sosite de pe internet, camera video, aparatele foto, laptop-ul, GPS-urile, precum și hainele, costumele de baie si prosoapele ce trebuiau să ne acompanieze preț de două saptămâni, plus cele 4 zile de drum.

A fost cu adevărat o grea încercare să le fac pe toate să intre în portbagajul unui Scenic. Totul era să nu fiu nevoit să deschid hayonul pănă la destinație. La final, privind biata mașină l-am auzit din nou pe Topârceanu șoptindu-mi:

“Gata!… Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale…
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.”

36 hours to GO !

…pregatiri, impachetari (unii dintre noi), mici emotii, mici indoieli, tras cu ochiul in vreun manual de navigatie – ca inainte de examen cand ai senzatia ca nu mai stii nimic si incerci disperat sa “inghiti” cateva definitii (adica eu).

Pe scurt povestea a inceput cam asa: in vara anului trecut, in timpul unei vacante in insula Corfu am descoperit o lume idilica si aparent inacesibila – yachting-ul, sau mai corect si romaneste spus: iahtingul. Evident ca a fost suficient sa “gust” din acest miraj si nu dupa multa vreme mi-am dat seama ca nu mai concep un altfel de concediu decat pe mare acompaniat de pescarusi si delfini si intr-o cat mai mare independenta – adica fara skipper sau echipaj angajat. In toamna trecuta m-am inscris la scoala de navigatie iar dupa o luna sustineam examenul de navigatie (categoria C+D). Apoi a venit iarna, timp in care n-am avut altceva mai bun de facut (la gura sobei) decat sa citesc si sa-mi imaginez traseul din vara urmatoare. In decembrie am trimis o cerere unei companii grecesti de yacht charter si am reusit sa rezerv un foarte nou si elegant Oceanis 40.
Primavara a sosit, insa a fost destul de ocupata, astfel incat n-am reusit sa ies pe Marea Neagra decat de trei ori, dar din fericire chiar in timpul Regattei Regina Maria. Evident instructorul meu a clatinat dojenitor din cap cand i-am spus ce am de gand: doua saptamani din Atena pana in Santorini si retur, cu familia, pe un iaht fara skipper angajat.
Am trecut peste asta si am trecut si peste remarcile cunoscutilor care au considerat incursiunea mea drept o nebunie. Lipsa unei traditii in domeniul navigatiei in tara noastra ii face pe multi sa considere iahtingul drept o nebunie, desi in realitate e mult mai periculos cu masina pe autostrada decat un traseu cu iahtul intre doua insule (sau mai multe). In plus, presa din romania si reporterii de doi bani in goana dupa senzational au plasat in mod total eronat acest sport in sfera elitista.