Prerequisite…

Doamne cat de dor imi este de MARE. E ceva ca o durere surda, care creste odata cu venirea primaverii, pana cand imi urla in timpane si ma sufoca.

Cred ca prima mea amintire legata de MARE este de la 3 ani. Nu stiu cum sa o definesc, doar ca un sentiment de libertate totala. Miros de alge, miscare de valuri, fierbinteala de nisip si vocea bunicii, care ma cheama constant.

Pentru mine MAREA insemna si altceva, insemna locul unde se afla tata. In mintea mea de copil, care uita trasaturile tatalui de la un voiaj la altul, marea era locul magic in care tatal meu, ofiterul de marina, statea ca intr-o lumea paralela. Traiam si eu alaturi de mama temerile sau bucuriile venite prin radiograme: niste hartii lunguiete cu cuvinte putine. Uneori primeam telefoane – fusese furtuna de gradul 8 pe nu stiu ce mare, dar ei erau bine. Apoi venea tata si ma invata sa desenez vapoare si imi povestea lucruri nastrusnice din lumi pe care mi se parea ca nu le voi cunoaste niciodata, pentru ca Romania era inca in plin comunism, iar eu nu stiam ce inseamna asta, stiam doar ca nu avem voie sa calatorim acolo unde mergea tata.

Apoi a venit MAREA mea de adolescenta, cand ascultam Pink Floyd la casetofonul meu rosu si visam atat de tare si de mult, ca nici macar nu conta la ce. Cum sa visezi fara subiect? Pai uite asa, cand ai sufletul navalnic si toate planurile si iubirile sunt inca potentiale, atunci miscarea valurilor te poate face sa visezi la orice, iar mirosul sarat de mare de poate purta oriunde. Pe mine m-a purtat departe de tot si visele mele cladite la malul marii mi le mai amintesc si acum.

Apoi a venit MAREA, cea mai mare si mai autentica, cea traita nu de la malul ei, ci de pe ea. Aceasta mare a devenit dragostea mea infinita, asta pentru ca am descoperit-o alaturi de dragostea mea. Era logic sa se intample asa, sunt copil de om al marii si am casa pe mal de apa. Era normal sa traim si pasul urmator. Nu mai conteaza cum am ajuns noi sa ne facem concediile pe mare, stiu doar ca eram inarmati doar cu un atestat de navigatie (atat de proaspat incat era de-a dreptul inconstient) si mult entuziasm.

Am descoperit senzatia asta de concediu total si ne-am indragostit amandoi pentru totdeauna. Nu mai vad altfel momentele noastre de respiro, altfel decat leganati de valuri. Poate credeti ca sunt vreo specialista in sailing…nici pe departe. Radu continua sa se specializeze, eu nu reusesc sa invat mare lucru pentru ca pentru mine marea e o stare, un fel de hipnoza dulce. Acolo nu ma pot concentra la nimic altceva decat la…sulfetul meu, la ecourile gandurilor mele. Acolo nu mai exista nimic din mine omul organizat si in alerta permanenta. Acolo raspund greu si monosilabic, sunt dezordonata si neatenta. Ma trezesc lenes, gatesc de placere, ma plimb, ma retrag intr-un colt si citesc si mi-e teama, mi-e teama ca intr-un an, candva, o sa se termine concediul iar eu nu voi mai vrea sa plec de pe mare.