Archive for the ‘Set sail 2010’ Category

Grecia 2011. Capitoul 4

Posted: 14/02/2013 by Radu in Set sail 2010

Fast Forward

Posted: 08/05/2011 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Este evident faptul ca nu-mi place sa „bloguiesc”. Voi incerca sa trec cu o foarte mare viteza prin cea de-a doua parte a croazierei de anul trecut, doar pentru a putea incepe cu pregatirile celei care va incepe intr-o luna. In mare parte, ce-a ramas de anul trecut, a fost povestit, in direct, de catre coechipierii mei, asa incat nu voi intra in foarte multe detalii.

Am parasit Mykonosul dimineata devreme, leganati de un turbat vant catabatic, care a atins maximul cand am ajuns in stramtoarea dintre Mykonos si Dragonisi. Fiind dupa o saptamana de calm plat, evident ca unii dintre membrii echipajului si-au ridicat semne de intrebare ingrijoratoare, insa vantul ne-a parasit dupa ce ne-am departat de insula si ne-a lasat sa ne servim micul dejun in soarele bland al diminetii, leganati doar de valurile din pupa. In jurul pranzului am aruncat ancora intr-un golf al insulei Donousa. O insula slab populata de crescatori de capre si pescari. Pe coasta se vedeau cele cateva case risipite de-a lungul singurei sosele de pe insula. Chiar pe malul golfului unde am ancorat, se profila o taverna si cateva barci de pescuit. In rest liniste, nici un iaht. Apa era de un turcoaz imbietor si promitea o flora si o arhitectura bogata sub luciul scanteietor al soarelui de amiaza. Nici n-am apucat bine sa opresc motorul ca deja au inceput sa se auda plascaiturile in apa calda a trupurilor avide, aruncandu-se de pe punte. Eram total detasati de civilizatie, exceptand micuta taverna de pe tarm. Dupa ce ne-am potolit de zbenguiala pe si sub apa, foamea ne-a facut sa adulmecam cu narile in vant dupa ceva peste proaspat. Pe tarm isi facuse aparitia un pescar ce-si despletea plasele. N-am reusit sa scoate mare lucru de la el, decat ca putem cumpara peste doar de la taverna, el avand contract de exclusivitate cu taverna. No bine, atunci, hai la taverna. „Aveti peste ?”. „Avem, fifty euro per kilo”. Problema e ca mi se intampla des sa fac confuzie intre fifty si fifteen. Asa ca i-am zis lui Bobita: „Cam scump, dar merge. Hai sa le zicem ca luam 10 kile, poate-l lasa la zece euro”. Am vazut ca Bobita se uita patrat la mine, dar n-am dat atentie si i-am spus tavernistului ca daca ni-l lasa la 10 euro luam mai mult. Dupa un moment de liniste, tavernistul ma intreaba daca-mi bat joc de el si ca asta e peste de calitate, Dorada ! Abia atunci Bobita mi-a soptit ca e fifty si nu fifteen. Aha, bon. I-am zambit, injurandu-l in romaneste, iar el mi-a intors-o in greaca. Ne-am intors pe iaht si am mancat ce stiam noi cel mai bine sa mancam: pulpe de pui dezosate si carnati Plescoi. Dupa cativa litri de bere si 2-3 CD-uri cu Pink Floyd, de-au rasunat vaile, gustul pestelui din creierele noastre fermecate de aburii alcoolului, ne-a invins iremediabil. Ne-am deplasat la tarm cu barcuta motorizata (in 2-3 runde) si cu privirile plecate ne-am asezat la masa, la taverna si am comandat cate un doradoi de fiecare. A si cateva carafe de vin rocu. Si tzatziki. Si masline…Am fost singurii clienti din ziua respectiva. Ne-am intors la iaht pe inserat, vinovati, cu buzunarele goale…C-asa-i  in concediu !

A doua zi dis de dimineata, la o ora cand toti ceilalti dormeau iar orizontul incepuse sa se coloreze, l-am trezit pe Adi si i-am propus sa plecam fara zgomot, doar cu velele. Aparent usor de facut. Problema era ca eram pozitionati cu prova spre insula si trebuia sa executam o intoarcere de 270 de grade periculos de aproape de tarm, iar vantul abia adia. Am ridicat ancora si am desfasurat focul iar briza a inceput incet, incet sa ne urneasca din loc, atat cat sa devenim guvernabili. In centrul golfului, peste noapte acostase un iaht avand un pavilion total necunoascut pentru noi. Fiind aproape 5 dimineata, parea pustiu. Prezenta lui imi ingreuna putin misiunea pentru ca imi ingusta teribil spatiul de manevra si in plus treceam destul de aproape de prova si implicit de lantul ancorei lui. Nu-i nimic, mi-am zis, am butonul de pornire al motorului la un deget distanta si-l apas daca devenim inguvernabili. So far, so good, iahtul nostru parea sa ne asculte – executasem mai mult de trei sferturi din intoarcere si trecusem din babordul iahtului misterios, prin prova, in tribordul acestuia, fara sa atingem stancile care se profilau amenintator pe sub noi. Pentru ca directia noastra de plecare trecea prin pupa iahtului ancorat  in mijlocul golfului, am tintit  catre pupa acestuia, asteptand ca vandul sa faca restul. In acel moment vantul a cazut de tot, iar viteza noastra a scazut si ea sub punctul de guvernare, astfel incat ne indreptam incet, dar sigur, cu balconul prova fix spre traversul iahtului adormit. Adi si cu Dl. Gigi, singurii care se trezisera la acea ora imposibila pentru concediu, fiind la prova, s-au uitat intrebatori spre mine. Vantul s-a intetit brusc, dandu-ne un impuls zdravan si marind viteza considerabil. In cele cateva secunde, in care ne-am apropiat de iahtul adormit, distanta se micsorase considerabil, astfel incat spatiul meu de manevra era total insuficient, iar noi ne indreptam acum cu viteza fix spre mijlocul iahtului cufundat in somn. Unde era butonul de pornire al motorului ? Ah da, la un deget distanta. De ce nu l-am apasat imediat ? Habar n-am, ramasesem mut in contemplare. Brusc, un omulet de pe iahtul semi-adormit, a iesit precipitat pe punte si s-a avantat pe jumatate peste bord, incercand sa preia impactul ce parea iminent. Timpul se oprise in loc pentru mine, iar secundele erau atat de lungi incat parca ma luase somnul. Cu un calm care nu era al meu, am reusit sa apas butonul de pornire, iar schimbatorul de viteze probabil mi-a citit gandurile, sau nu, dar era pozitionat unde trebuie, astfel incat motorul nostru a inceput sa invarta elicea cu putere pe inapoi, smulgandu-ma din visare si din potentialul impact ce parea iminent. Nu, nu l-am atins, dar omuletul era cu ochii scosi din orbite ca un melc holbat. Nu scotea nici un sunet, insa incepuse sa faca semne disperate cu mana spre cap. Dupa ce ne-am departat, mergand cu spatele suficient de mult, am virat spre destinatia noastra, Amorgos, lasand omuletul cu iahtul lui cu tot, agitandu-se ca o maimuta pe punte, facand intr-una acelasi semn. Ce-o fi vrut sa ne arate, habar n-am, dar stiu ca intentia mea a fost buna – sa nu trezesc pe nimeni, insa am reusit sa trezesc ambele iahturi.

Pentru ca titlul este „Fast forward” si nu „Play” si pentru ca nu m-am invrednicit sa termin in timp util istorisirile ultimei croaziere, am ramas „out of time” – urmatoarea croaziera fiind la cateva zile distanta.

Din Donousa am navigat spre Amorgos unde am stat o zi si o noapte, apoi ne-am indreptat spre Ios. In prima dimineata din Ios, timpul ramas fiind prea scurt, ne-am imbarcat pe un feribot de mare viteza, cu destinatia Santorini – Oia. Eram prea aproape de vulcanul inca activ din Santorini si-ar fi fost pacat sa-l ratam. Dupa o jumatate de zi petrecuta in goana cailor, sau ma rog, in goana Nisan-urilor prin Santorini, ne-am intors in Ios, de unde am ridicat ancora, a doua zi dimineata, inapoi spre Amorgos, unde am mai vizitat odata manastirea Hosoviotissa. Evident emotiile avute prima data au revenit cu aceeasi intensitate. Cuvintele sunt de prisos – trebuie vizitata, nu povestita.

Din Amorgos am pornit spre ultima destinatie inainte de punctul terminus, insula Levitha. Aici am descoperit un golf care fusese candva un refugiu al piratilor saraceni. Pretutindeni, la adancimi care depaseau insa 10m, se vedeau vase de lut, sparte, insirate pe fundul marii. Din nou, dimineata devreme, cand soarele se pregatea sa treaca de linia orizontului, am pornit spre Kos, unde am sosit in jurul pranzului. Ne-am luat la revedere „cu lacrimi in suflet” de la barcuta noastra, facandu-ne deja planuri pentru anul urmator. Ne-am recuperat masinile si am traversat cu feribotul in Bodrum. Era deja amiaza. In Bodrum, Adi si cu jumatate din echipaj, au ales sa porneasca spre casa, fara oprire. Eu dormeam deja „pe mine” si ultimul lucru pe care l-as mai fi putut face ar fi fost sa ma urc in masina si sa strabat cei 1250 km spre casa. Cu greu m-am lasat purtat pe stradutele mici si intortocheate ale Bodrumului. Am descoperit atunci o lume idilica, pe care n-o stiusem si nici n-o banuisem. Turcia – partea Asiatica. Farmecul si frumusetea mi-au tinut o vreme atentia vie. Luminile multicolore si agitatia din jur mi-au adus un aer uitat de copilarie, dar pentru scurta durata. Oboseala acumulata era mult prea puternica – ma prelingeam de-a lungul vitrinelor si visam laganandu-ma in miscarile iahtului. M-am desprins de restul grupului si m-am indreptat spre camera de hotel cu patul ei cu tot, incercand sa adorm. Patul se legana insa mult prea tare. Dupa doua saptamani de stat pe mare, intotdeauna in prima noapte pe uscat, totul se leagana. Stand in pat cu fata in sus, la hotarul dintre somn si trezie, am proiectat cu ochii mintii, pe tavanul alb imagini din cele doua saptamani absolut minunate. Kos, sosirea pe o caldura infernala si asteptarea imbarcarii. Kalimnos- Vathi, cu verdeata lui si copii isterici care se aruncau in apa in jurul nostru ca niste morse. Leros, cu portul lui mic, pescaresc si cu morile de vant strajuind orasul de pe culmi. Atokos, prima noapte albastra pe iaht. Patmos, caldura mare, manastirea Sf. Ioan, apoi prima taverna cu caracatita ei la gratar cu tot. Inaltimile din Ikaria si Pink Floyd, gratarul pe stancile fierbinti si iar Pink Floyd. Si gata, am adormit mai adanc decat mi-amintesc sa fi adormit vreodata…

Valul de fericire

Posted: 15/07/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Text de Adrian Sultan

Ce are toata lumea astazi cu mine? Parca au luat-o toti razna … iar si iar telefonul asta. Stai asa! … un prieten, Radu. In cateva secunde orizontul verii ce urma sa vina mi s-a schimbat radical. Am fost invitat sa particip la o croaziera pe mare printre insulele grecesti. Din acel moment totul s-a derulat pe FFW pana la momentul 11 iunie, ora 00.15 cand am luat startul.

Te asigur ca tendinta mea de exprimare in scris nu a atins vreodata cote semnificative,  dar am sentimentul ca aceasta vacanta a generat acea energie in masura sa declanseze maratonul degetelor mele pe tastatura. In orice caz nu ma arunc in aventura de unul singur si  te invit sa fii alaturi de mine. Preluand ideea unei persoane foarte dragi mie iti dau o tema de vacanta – ai de compus o povestire folosind cuvintele urmatoare:

echipaj de noua temerari, vama Giurgiu, bg-vinieta, traseu fulger prin Bulgaria, a-la-turca-bre, feribot Canakkale, negociere fresh de portocale, iesire din Europa, sandwich-urile Claudiei, dormit in masina, masa pe terasa la malul marii la Kucukkuyu, drapelul Romaniei, calamari pane, Marcel – navigator gps auto, prietena, sms, hotel in Bodrum, masa la „varice”, mostra de shopping, somn de voie, feribot spre insula Kos, marina Kos, prima bere Mythos draft, padure de catarge, Oana comanda, Adi negociaza, gyros x9, Sun Odyssey 43, Radu skipper, navigam, prima noapte pe barca, insula Kalimnos, Nenea Gigi – ancora, Lica – primul mus lansat la apa, snorkeling, arici de mare, acostare-reacostare, navigam, insula Leros, barci pescaresti, alimentare cu apa, insula Arkoi, vise de laguna, port cochet, 5 in dinghy, Desteapta-te romane!, navigam, insula Patmos, Manastirea Sf Ioan, Apocalipsa, internet cafe, Boro e pe treaba, octopus si vin alb/roze la taverna, insula Ikaria, plaja din povesti, gratar pe stanci, navigam cu noaptea-n cap, insula Mykonos, uite apa nu e priza, rent-a-car, mascota – pelicanul Petro, moara de vant, ratacit pe strazi, oriunde alb si albastru,  insula Delos, fresh de portocale, muzeu, articole pe blog, barca pe valuri, vant, navigam, tertarole, Sabina vrea sa stie, un yacht nu se scufunda asa usor, insula Dhenousa, navigam, insula Amorgos, Jimny + ATV, Manastirea Chozoviotissa,  meci, taverna, bere, insula Ios, sardine la gratar, plaja, peste spada, feribot rapid, insula Santorini, Fira si Oia, locul de unde nu-ti vine sa pleci, poze, tigara de foi, shopping, inapoi in Ios, din nou in Amorgos, delfini, vant de 20N, navigam doar cu vele cu 8.3N, insula Levitha, mooring, pierdut Bobita, taverna cu relicve, portia de ras, directia Kos, anunt radio in canalul 77, ultima acostare, bagaje, feribot, Bodrum, autostrada, Burger King, rataciti in Bulgaria, radar, vama Giurgiu, Bun gasit, Romania!

Cuvintele sunt inspirate din realitate si au izvorat din imagini pe care le-am suprins afisate pe retina in timpul unor (s)clipiri scurte. Felicitari ca ti-ai facut tema, adaugand liant intre cuvintle si expresiile de mai sus! Premiul consta in cateva poze din vacanta care vorbesc de la sine.

Concluzia este ca aceasta aventura pe apa a depasit granita asteptarilor mele generand un val de fericire care ma va purta pe creasta lui pana la urmatoarea croaziera…

Mykonos

Posted: 04/07/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Am hotărât că-mi ajunge o săpămănă de acomodare cu viața de zi cu zi așa că voi continua povestea de unde m-am oprit în urmă cu aproape trei săptămâni. Ușor de zis…E suficient să închid ochii pentru o clipă și un val de imagini și sentimente îmi inundă creierul, devenind dificilă impunerea unei coerențe menite să-mi transforme întregul material brut într-o poveste comprehensibilă. Așadar revin la sfârșitul zilei din insula Ikaria. Fiind într-o zonă sălbatică, departe de orice urmă de așezare omenească, întunericul nopții era de nepătruns. Deasupra noastră, cerul desena povești nemuritoare. Până la răsăritul lunii, insula nu era decât un imens perete întunecat care-ți dădea fiori. Aerul cobora fierbinte de pe stâncile încă încinse, fiind greu respirabil. M-am retras în cabină cu puțin înainte de miezul nopții, lasându-i pe băieți să organizeze carturile. La ora 4 fix am dat deșteptarea. Urma cel mai lung segment din traseul nostru – 50 mile și vroiam să ajung devreme in Mykonos ca să n-am probleme cu locurile disponibile în cea mai vizitată insulă grecească. Luna apusese de ceva timp iar întunericul mi se părea imposibil de penetrat. Am dublat ochii de pază la prova și cu privirea ațintită în ecranul mare al GPS-ului (că în față oricum nu vedeam nimic) am purces spre necunoscut. Mi s-au părut interminabile cele trei sferturi de oră de beznă absolută in care am navigat cu inima stânsă și cu ochii ieșiți din orbite scrutând întunericul compact. Spre ora 5 începuse vag să se contureze zarea în urma noastră, dar ce folos – noi mergeam spre apus, iar întunericul părea să se deplaseze odată cu noi. Spre ora 7, soarele și-a făcut curaj, facându-și apariția în toată splendoarea lui deasupra insulei Ikaria. Mergeam de aproape 3 ore iar insula părea că vine după noi. În față marea se unea cu orizontul fiind pentru prima dată când destinația noastră era complet pierdută-n depărtare. Mergeam constant cu 6 noduri cand brusc vantul a căzut aproape de tot. Am pornit motorul ca să nu pierd timp inutil și după câteva minute strângeam complet velele care fluturau inutile. Am mers cu motorul până la destinație. La ora prânzului ne strecuram printre imensele vase de croazieră ancorate în rada celui mai râvnit port grecesc. Am intrat în marina cea nouă și mi-am ales un loc lângă un iaht cu pavilion românesc. Ne-am legat la cheu și am sărit veseli pe țărm uitându-ne după automatele de apă și curent. Erau pretutindeni, însă nici țipenie de om în jurul nostru – în plus toate inscripțiile erau scrise cu litere chirilice. În scurt timp am descoperit că automatele de apă și curent erau de fapt niște dummy-uri, nefiind operaționale. Ceva mai încolo un panou ne informa că exista 3 astfel de automate funcționale în celălalt capăt al marinei unde era o aglomerare nefirească de iahturi. Chiar  întrebasem retoric cu glas tare de ce jumătate din marină era foarte aerisită iar în cealaltă jumătate iahturile stăteau înghesuite unul intr-altul, răspunzându-mi „de boi ce sunt, evident!”. Încercând să nu-mi pierd buna dispoziție, am dat comanda de dezlegare a iahtului și am purces în aglomerație. Ne-am făcut loc cu lingura de pantofi între două iahturi, am reperat un mooring line pe care l-am legat la prova și gata – iată și un automat de care aveam urgentă nevoie, mai ales că urma să stăm două zile și două nopți în Mykonos. Cât ai clipi băieții au scos furtunul de alimentare cu apă și cordonul electric și….stupoare ! Toate ieșirile automatului erau ocupate. Îmi venea să urlu. Am întrebat un individ care stătea cu o figură tâmpă pe scara unui iaht de lângă noi daca știe ceva de alimentarea cu apă & curent și mi-a răspuns absent că nu știe, ajunsese în urmă cu o oră. Ne-am risipit toți pe cheu în căutare de informații. Apare Adi spunându-mi că la cca 100 de metri e al doilea automat care are o ieșire liberă. Am strâns din dinți și am purces la „râde și leagă – plânge și dezleagă”. Dar nu-i bai, bine că avem soluție, nu ?! Și iar motor, mola parâme, manevre, ieșim împingând iahturile din stânga și din dreapta noastră îndreptându-ne spre locul unde ne aștepta Adi. Ne-am apropiat și ce nu văzuse Adi de pe țărm (că nu avea cum) am văzut noi venind dinspre apă – unica mare inscripție în limba engleză: NO MOORING HERE! Adică nu aveam voie să parcăm acolo. Punct! O căldură cumplită îmi strângea capul ca-ntr-o menghină. Ne-am legat totuși acolo temporar și am pornit în căutarea celui de-al treilea automat. Am trecut din nou pe lângă individul cu figura tâmpă și l-am întrebat dacă știe măcar de unde se procură cartelele de activare a automatelor. Mi-a răspuns că habar n-are, dar că lui i-a vândut-o cineva de pe un iaht care plecase la venirea lui. N-am reușit să aflu nimic de la el și l-am lăsat în atmosfera lui tâmpă. Am plecat apoi pe jos să dau ocol marinei în căutarea autorităților portuare. Aerul devenise irespirabil și brusc Mykonosul mi s-a părut ostil și neprimitor. Mă certam pentru proasta inspirație de a fi venit cu sacul la pomul mult lăudat. Vântul începuse să bată fierbinte ridicând nori groși de praf. Asfaltul frigea ca o plită încinsă iar pretutindeni era pustiu – nici țipenie de om. Atunci mi-am dat seama – it’s the fucking siesta time ! La întoarcere l-am găsit pe Adi vesel – reperase cel de-al treilea automat care avea și o ieșire liberă. Era departe de zona în care parcasem noi. Am fugit repede, am dezlegat iahtul și m-am indreptat cu viteză mare spre locul cu pricina. Pe drum doi amețiți intr-un dinghi străbăteau marina. Mi-au făcut semne să încetinesc de teama ca valurile mele să nu-i dea cu roțile în sus. Nu m-am sinchisit de ei pentru că la intrarea in marină deja se vedeau catarge în șir indian care intrau și nu vroiam să pierd ultimul și unicul loc cu alimentare din toată marina. Am întors „cu frâna de mână”, cum zicem noi și ne-am legat (a câta oară?) la cheu. În spatele nostru la 50m trona un imens hotel plutitor de 12 etaje: Costa Fortuna. Nu mai conta, începusem să ne detensionăm. Ne mai trebuia cartela magică pe care am reușit s-o achiziționăm dintr-o rulotă aflată nu departe contra imensei sume de 30 euro. Era de trei ori mai mult decât plătisem până atunci, dar chiar nu mai conta. Încet, încet, zâmbetele și bancurile începeau timide să-și facă apariția și am putut să desfac prima bere din lumea nouă. Apoi vântul a început să bată din ce în ce mai tare alungând arșița insuportabilă a amiezei. De pe o mașină inscripționată aparținând unei companii de închirieri am luat un număr de telefon la care am comandat o mașină. Într-o jumătate de oră aveam la scara iahtului un Peugeot de 9 locuri. Ei da, acum le aveam pe toate și puteam porni în cucerirea insulei la care visasem preț de un an întreg.

Mykonos e o insulă cu un puternic aer cosmopolit. Un amalgam de stiluri și culori în care se face simțită dominația demult apusă a venețienilor. Centrul vechi e strict pietonal, doar că sunt considerați pietoni și turiștii pe scutere. Străduțe înguste și întortocheate, pavate cu piatră. Stilul arhitectonic e tipic Cicladelor și total diferit de cel din Dodecanese. Case pătrate, văruite în alb cu muchiile rotunjite, și cu terase de colectare a apei din rarele ploi care se abat în Mykonos. Sute de magazine de suveniruri și bijuterii atrag ca un magnet turiștii ce poposesc preț de o zi, aduși de marile vase de croazieră. O întreagă babilonie care curând m-a obosit, dar la ce m-am așteptat ? Orașul e dependent de aceste imense vase de croazieră care-și varsă afluxul de turiști preț de o zi în labirintul de străduțe și taverne. În lipsa lor, Mykonosul e pustiu si trist. Fără plaje cu nisip în schimb bogat in cluburi de noapte si discoteci – paradisul gay-lor din toată lumea.

A doua zi ne-am urcat pe un barcaz și am plecat să vizităm insula sacră Delos. Un imens muzeu în aer liber ce gazduiește vestigiile unei civilizații demult apuse. Orașul Delos, despre care se spune că a fost locul nașterii lui Apolo și Artemis, a fost construit în jurul anului 3000 I.H. A fost locuită până în secolul al 2-lea. De atunci și până în 1990, când a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO, grecii din Mykonos și-au construit cu sârg propriile case cu piatră de la templele, termele și teatrele din Delos. Vântul care-și făcuse apariția la sosirea noastră în Mykonos a continuat să bată din ce în ce mai tare agitând marea și ridicând valuri de 2-3m. Barcazul cu care ne-am întors începuse să danseze grațios printre valurile înspumate. A doua zi urma să plecăm și deja trebuia să fac față întrebărilor din partea echipajului și sa-i liniștesc că vântul se va potoli cu siguranță. Am consultat prognoza mării în repetate rânduri în seara aceea cu speranța că o vor recalcula și o oază de liniște imi va permite să părăsesc, a doua zi, insula în siguranță. Era anunțată mare de gradul 5-6 în jurul insulei, dar scădea în intensitate în direcția în care aveam planificat traseul. Trebuia să scap repede de vântul catabatic din jurul insulei, dar asta însemna să supun echipajul celor 2 ore de suișuri și coborâșuri. I-am prevenit de cu seară iar dimineața am plecat la „luptă”. Din cauza valurilor mari și a forței și direcției vântului, n-am putut să mă îndrept pre sud vest cum era planificat, astfel încât am ocolit insula îndreptându-mă spre nord. Curând valurile s-au mutat în pupa, venind rostogolindu-se spre noi ca niște munți amenințători dar care treceau nestingheriți pe sub noi și nu peste noi așa cum unii membrii din echipaj și-au imaginat în câteva rânduri. O vreme n-a mai fost loc de glume pe barcă, fiecare fiind preocupat de faptul că n-are suficiente mâini cu care să se ancoreze. Agitația mării nu era atât de mare încât să-i leg cu hamuri pe cei care aleseseră să stea pe punte, iar dacă le-aș fi pus veste de salvare cred că aș fi creeat panică. Aproape trei ore a durat tangoul cu marea, timp în care n-a dat nimeni ochii peste cap și nici alte incidente legate de răul de mare n-au avut loc. Mai departe, până la sfârșitul călătoriei, nimic nu i-a mai putut speria pe curajoșii mei coechipieri.

In loc de rezumat

Posted: 27/06/2010 by Radu in Set sail 2010

Text de Claudia Spatarescu

Pentru ca e ultima zi a vacantei (adica ultima baie – indelungata, ultima plaja, ultima cina, ultima sticla de vin – sau pisica, pour les conaisseurs si nu in ultimul rand ultimul apus), cred ca fiecare dintre membrii echipajului se gandeste la ceea ce n-a apucat sa faca pana acum si se grabeste sa actioneze. Iata ca eu n-am apucat sa scriu niciun rand pentru ca, sincer, nici n-am vrut. Nu sunt genul care se extaziaza prin cuvinte intucat am senzatia ca in clipa in care ai exclamat “Oau, ce minunat!” o parte din minune dispare.

Dar tocmai pentru ca sunt personajul realist al aceestui echipaj m-am gandit sa fac o scurta caracterizare a fiecaruia dintre noi, sa asigur astfel “Ne-uitarea Temerarilor – Iunie 2010”.

Voi incepe, desigur, cu Capitanul, pe care il cunoasteti cu totii. Radu este personajul-cheie: organizat, are un raspuns pentru orice si care iti da siguranta de care orice incepator are nevoie atunci cand “paseste” pentru prima oara pe mare. Si mai are si o doza de curiozitate combinata cu inocenta unui copil care descopera in fiecare zi ceva nou care-l face fericit. Urmeaza sotia lui, Oana, “lupoaica de mare” ideala. Este personajul care are grija de toata lumea prin firea ei, nu pentru ca si-ar asuma vreo responsabilitate. Ea va avea mereu asupra ei niste pastilute cu ghimbir pentru raul de mare si niste condimente regesti pentru mesele maritime (apropos, toate doamnele de pe vasul acesta gatesc minunat, exceptie facand eu 🙂 ). Si va mai avea capacitatea de a pune orice eveniment, fie el si mai putin placut, intr-o lumina calda, cu irizatii roz.

In continuarea familiei Dragulinescu vine dl Gigi sau omul-ancora. Are un rol bine definit pe barca. Plus cel de ghid. El stie intotdeauna cate ceva despre insulitele pe care le vizitam. Tot lui ii datoram si vizita la manastirea Khossoviovitsa, o manastire construita intr-o stanca pe malul abrupt al insulei Amorgos, acolo unde pamantul se uneste cu marea si unde daca nu ai crezut vreodata in prezenta lui Dumnezeu pe pamant incepi usor usor sa o simti. Asadar: multumim dl Gigi!

Lica, sora d-lui Gigi are o dictie perfecta si tot perfecte sunt si mancarurile care ies din mainile ei. Pregatita intotdeauna sa sustina confortul echipajului – mai ales al baietilor resfatati, Lica are un spirit tanar pe care l-ar invidia multi adolescenti. Acest spirit a atras si un fan pe barca. El este Adi, skipperul secund. Este omul cu cel mai mult calm din lume, demn de invidiat de oricine, mai ales de mine, care sunt undeva la antipodul sau. Adi are intotdeauna un raspuns, chiar si la cele mai stupide intrebari. Si mai are oricand si o pofta de mancare contagioasa ;).

Cu numarul 6 in enumerare urmeaza Bobita, omul-camera sau casalotul la apa, cum i se mai spune. V-ati prins de ce: cand nu filmeaza sau face fotografii, bobita se scufunda. Ba sa recupereze gratarul scapat la 3 m adancime, ba sa ne povesteasca de peisajul subacvatic “cacator de misto”. El este artistul nostru pus pe glume de zile mari!

Cel de-al doilea cuplu de pe barca (dupa Dragulinesti) au adus cu ei sarea si piperul. Sabina are un excelent spirit autocritic, este extrem de volubila si haioasa. Si are un ras cotagios, probabil ca prietenii stiu despre ce vorbesc. Boro, in schimb, este personajul mucalit care ne face pe noi toti sa radem, el tradand doar un mic zambet. Foarte original in glumele sale si inventiv in alegerea cuvintelor – doar este regizor – Boro a fost in concediu, si cu asta am spus tot.

Eu (numita Claudetta sau aia mica) inchei cercul acestui echipaj. Dar pentru ca ma aflu in rolul povestitorului nu voi vorbi despre mine.

Poate ca va mirati ca tot ce scriem noi aici e de bine. Evident ca nu totul este perfect – nici nu ne-ar placea daca ar fi –  dar se pare ca aici, departe de lume, nu ne amintim decat lucrurile bune. Iar in seara aceasta, dinaintea plecarii, am reusit sa radem mai mult ca oricand. Nu ne trebuie prea multe motive, suntem cu totii putin plecati de acasa. Ca doar suntem pe mare, nu?

Si pentru ca acest blog sa nu se transforme intr-un fel de reclama “Hai si tu pe mare”, eu va spun doar despre mine: ma bucur ca am fost atrasa in acest concediu. Poate ca daca Oana si Radu nu-mi povesteau cu atata entuziasm de experienta lor trecuta nu as fi incercat niciodata o asemenea vacanta si as fi avut de pierdut cu siguranta. Cat am navigat pe mare, vazand doar niste insule aride am simtit o libertate unica. E combinatia ideala dinte mobil si static, intre viata si lipsa de viata. Iar faptul ca ma aflam atat de aproape de apa  nu ma speria deloc. Ba din contra, o simteam mai prietenoasa, mai umana decat atunci cand stateam pe un feribot imens si priveam spuma alba a valurilor cu respect, ca deee, nu e bine sa le superi! Deci nici vorba de frica! Am avut vreo doua zile ceva rau de mare, da’ trecui cu bine si peste asta. Trecui eu si peste o super alergie la soare, asa ca sunt calita!

Daca totusi v-ati convins ca merita o experienta de genul asta eu va sfatuiesc sa nu mergeti singuri. Cele mai frumoase momente sunt cele din golfuletele salbatice (asa am conchis cu totii) si acolo, dupa o tacere lunga, iti vei da seama ca vrei sa imparti acea frumusete. Cel putin asa am simtit eu. Si mai luati cu voi doar muzica si cartile preferate. Nu merita sa risti. Dar nici fara ele n-as pleca de acasa.

S-a facut 12 noaptea si remarc plina de incantare ca nu soarele ne-a deschis si ne-a inchis vacanta, asa cum poate ne-am fi gandit cu totii –  fiind vorba de  o vacanta pe mare – ci luna. Cand am plecat era o feliuta mica mica pe cer, dar iata ca ne-a intampinat seara de seara si a crescut. Maine o sa fie luna plina.

 Claudia.

O zi plina. Drumul spre Levitha

Posted: 25/06/2010 by Radu in Set sail 2010

Text de Sabina Antoniu

Girueta din varful catargului scoate un sunet continuu care aduce a zgomot
de autostrada… parca trec tiruri intr-una pe sus pe undeva. In rest, se
aud din cand in cand pescarusii si caprele. Insulele astea sunt pline de
capre in zonele nepopulate si de pisici in zonele locuite. Pisicile sunt
toate scheletice si foarte triste, seara atarna pe la taverne, ziua nu stiu
ce fac, poate plaja (aseara am vazut una coborand de pe o barca…)

Cand am ajuns acum cateva ore in ancorajul asta din Levitha eram doar noi si cateva barci de pescari. Acum suntem cinci iahturi, toate legate la
mooring (mooring este o retea subacvatica de parame semnalizate cu balize, la care te legi si deci nu mai folosesti ancora). Incredibil cate lucruri
noi am invatat in doua saptamani! 🙂

Suntem intr-un golfulet mic si retras (cam ce cauta echipajele barcilor
pentru a trece noaptea). Pe tarm nu se vede nicio casa, doar un indicator
scris de mana: Taverna Levitha. Prima oara m-au socat golfuletele astea in
care nu exista nimic decat o taverna… ca n-am inteles din ce traiesc
oamenii aia cu taverna… Radu mi-a spus ca inainte ca situatia economica
sa se complice in Grecia toate aceste golfuri pustii erau pline de iahturi,
iar tavernele nu faceau fata cererii. Deci e de asteptat ca atunci cand
cobori de pe un velier ca asta sa te intampine o dorada de zece ori mai
scumpa decat la metro in bucuresti… Nu conteaza ca dorada creste fix in
apa asta pe care stam noi acum, totul e o chestie de perceptie: daca te
plimbi cu iahtul inseamna ca ai bani.

Intre timp, am aflat ca tanarul intreprinzator care a trecut pe la toate
iahturile si a cerut “taxa de mooring” (7 euro) are si taverna de sus de pe stanci. Pe seara am si vizitat-o, ne-a spus ca familia lui traieste acolo (desi in rest nu mai e nimic pe insula, in afara de multe capre). El locuieste in Patmos si vine aici doar sa se ocupe de afacere. Foarte probabil ca mooring-ul sa fie pus tot de el, deci banii adunati de la iahturi sa-i ramana lui… statul grec nu s-a implicat in treaba asta. Se
pare ca asa este in toate golfuletele din insulele mici grecesti, acolo
unde opresc iahturile peste noapte.

Prima parte a zilei a fost grea. Am plecat devreme din Amorgos si, desi
vantul a batut din directia buna dupa cum spun baietii, pe traseu s-a
intensificat si s-a cuplat si cu niste valuri mari. Nu stiu ce grad a avut
marea, poate 4 sau 5, cert e ca ne-a leganat de ne-a zapacit pana in jurul
pranzului cand am ajuns aici. “Fototapetul” a fost din nou perfect:
niste valuri cat iahtul nostru care ne urmareau din spate. Este greu de
descris cum face barca asta pe valuri mari. Am inteles ca e din clasa aia
care traverseaza si oceanul, insa azi chiar am avut senzatia de coaja de
nuca. Am realizat intr-un final ca nu exista niciun risc real sa se
scufunde sau sa se avariaze in asa fel incat sa fie nevoie de procedura de
urgenta… singurele riscuri sunt sa te lovesti jos in cabina din cauza
miscarilor bruste sau sa te arunce peste bord.

Sau… mai exista riscul sa te ranesti intr-un mod stupid cum am reusit eu,
practic din plictiseala… La inceputul calatoriei am descoperit un fel de
sport extrem la bord (ma rog, atunci n-a fost deloc extrem)… te urci pe
un fel de scaunel special care este atarnat de varful catargului cu o
parama si te lasi in afara barcii cand aceasta merge inclinata. Deci
practic te trage barca pe deasupra apei sau foarte putin prin apa. Este
foarte misto, am fost foarte incantata! Pana ieri n-am mai avut vant bun
pentru chestia asta. Ieri parea ca vantul este perfect, mergeam pe vele cu
barca inclinata si m-am gandit sa ce momentul sa incerc din nou. Nu m-am
gandit ca ar fi ceva diferit fata de data trecuta, desi marea era clar mai
agitata si vantul mai puternic. Prin urmare, m-am urcat in uralele
echipajului care avea in sfarsit un motiv de distractie. Am iesit in afara
barcii atarnata in scaunelul ala si in mai putin de jumatate de minut am
intrat in panica: eram foarte jos, eram practic in apa mai mult decat afara
(am luat scurt doua guri de apa), viteza era foarte mare, m-a izit de barca
fara sa pot sa controlez in vreun fel situatia. Mi-am dat seama imediat ca
ceva nu e ok, am urlat la Radu care tinea parama de control sa ma traga
redepe inapoi. Parea ca se uita la mine si nu face nimic. Am mai intrat de
cateva ori in partea de jos a barcii, m-am umplut de vanatai si, intr-un
final, am reusit sa ma trag catre bord si sa ma urc inapoi cu ajutorul
baietilor. Radu mi-a explicat ca nu putea sa traga de parama de care eram
legata de barca pentru ca mi se infasurase in jurul gatului. Nici nu mai
stiu. Nu stiu nici cat a durat chestia asta, stiu doar ca vreo ora dupa am
tremurat de frig si frica. Cred ca cel mai frica mi-a fost nu de loviturile
pe care le luam cand ma izbea vantul de barca, ci de varianta in care as fi
cazut in apa.

Colac peste pupaza, mi-am pierdut cu aceasta ocazie incaltarile speciale de
barca de care ma atasasem ca aratau foarte cool… ma gandeam sa le pun si
la birou 🙂 Oricum am atins recordul la pierdut lucruri peste bord in
calatoria asta. Secretul este sa nu lasi nimic pe punte, nici macar cu
carlige la uscat, pentru ca Meltemi (acest crivat local) nu se joaca… 🙂

Am revenit pe uscat

Prima mea excursie adevarata pe mare s-a incheiat astazi cu bine. Sper sa
urmeze a doua, a treia si asa mai departe.

Modul in care am perceput trecerea timpului in aceste doua saptamani a fost foarte ciudat. Prima saptamana a durat incredibil de mult, poate pentru ca
fiecare zi era foarte plina, ne trezeam foarte devreme, in jur de 5-6.
Ultimele zile au trecut atat de repede, incat aproape ca nu m-am bucurat de
ele.

Astazi inainte de zorii zilei am pornit din Levitha catre destinatia
finala, insula Kos. M-am trezit la scurt timp dupa ce Radu si Adi au
ridicat ancora, in jur de ora 3 si jumatate. Marea arata foarte straniu
noaptea, pare neagra si misterioasa. Asa cum ne-a obisnuit in ultimele
zile, era foarte agitata. Cu toate acestea, a avut un efect linistitor
asupra mea. Am stat sus pe punte mai bine de ora. Imi era frig si somn, dar
am avut un sentiment de liniste perfect. Cred ca am gasit butonul ala de
“off” pe care nu-l am acasa… acel ceva care te rupe de absolut orice,
in care ai vrea sa-ti stea si gandurile in loc… nu e odihna sau relaxare,
e mai mult, nu stiu sa descriu in cuvinte.

Acum sunt “on” la loc. Lasam marea in urma si ne intoarcem la vietile
noastre mici, in tara aia minuscula si trista.

Nu vreau sa termin intr-o nota trista… vor mai urma si alte calatorii pe
mare si pe oriunde. Vreau sa multumesc echipajului ca a acceptat si a suportat autisti la bord, sa le multumesc in special lui Radu, Adi si
Ioanei pentru ca mi-au raspuns cu rabdare la sutele de intrebari pe care
le-am pus intr-una si, last but not least, colegului de birou Sorin care
m-a convins sa vin (initial mi-a spus “Va duceti doua saptamani cu
barca?! O sa innebuniti!” dar dupa ce i-am aratat traseul, mi-a zis:
“Traseul este senzational, sunt niste insule spectaculoase! Esti o
proasta daca nu te duci!”). De data asta, n-am fost proasta! 🙂

Ahoy!

Sabina.