Archive for the ‘Dodecanese’ Category

Fast Forward

Posted: 08/05/2011 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Este evident faptul ca nu-mi place sa „bloguiesc”. Voi incerca sa trec cu o foarte mare viteza prin cea de-a doua parte a croazierei de anul trecut, doar pentru a putea incepe cu pregatirile celei care va incepe intr-o luna. In mare parte, ce-a ramas de anul trecut, a fost povestit, in direct, de catre coechipierii mei, asa incat nu voi intra in foarte multe detalii.

Am parasit Mykonosul dimineata devreme, leganati de un turbat vant catabatic, care a atins maximul cand am ajuns in stramtoarea dintre Mykonos si Dragonisi. Fiind dupa o saptamana de calm plat, evident ca unii dintre membrii echipajului si-au ridicat semne de intrebare ingrijoratoare, insa vantul ne-a parasit dupa ce ne-am departat de insula si ne-a lasat sa ne servim micul dejun in soarele bland al diminetii, leganati doar de valurile din pupa. In jurul pranzului am aruncat ancora intr-un golf al insulei Donousa. O insula slab populata de crescatori de capre si pescari. Pe coasta se vedeau cele cateva case risipite de-a lungul singurei sosele de pe insula. Chiar pe malul golfului unde am ancorat, se profila o taverna si cateva barci de pescuit. In rest liniste, nici un iaht. Apa era de un turcoaz imbietor si promitea o flora si o arhitectura bogata sub luciul scanteietor al soarelui de amiaza. Nici n-am apucat bine sa opresc motorul ca deja au inceput sa se auda plascaiturile in apa calda a trupurilor avide, aruncandu-se de pe punte. Eram total detasati de civilizatie, exceptand micuta taverna de pe tarm. Dupa ce ne-am potolit de zbenguiala pe si sub apa, foamea ne-a facut sa adulmecam cu narile in vant dupa ceva peste proaspat. Pe tarm isi facuse aparitia un pescar ce-si despletea plasele. N-am reusit sa scoate mare lucru de la el, decat ca putem cumpara peste doar de la taverna, el avand contract de exclusivitate cu taverna. No bine, atunci, hai la taverna. „Aveti peste ?”. „Avem, fifty euro per kilo”. Problema e ca mi se intampla des sa fac confuzie intre fifty si fifteen. Asa ca i-am zis lui Bobita: „Cam scump, dar merge. Hai sa le zicem ca luam 10 kile, poate-l lasa la zece euro”. Am vazut ca Bobita se uita patrat la mine, dar n-am dat atentie si i-am spus tavernistului ca daca ni-l lasa la 10 euro luam mai mult. Dupa un moment de liniste, tavernistul ma intreaba daca-mi bat joc de el si ca asta e peste de calitate, Dorada ! Abia atunci Bobita mi-a soptit ca e fifty si nu fifteen. Aha, bon. I-am zambit, injurandu-l in romaneste, iar el mi-a intors-o in greaca. Ne-am intors pe iaht si am mancat ce stiam noi cel mai bine sa mancam: pulpe de pui dezosate si carnati Plescoi. Dupa cativa litri de bere si 2-3 CD-uri cu Pink Floyd, de-au rasunat vaile, gustul pestelui din creierele noastre fermecate de aburii alcoolului, ne-a invins iremediabil. Ne-am deplasat la tarm cu barcuta motorizata (in 2-3 runde) si cu privirile plecate ne-am asezat la masa, la taverna si am comandat cate un doradoi de fiecare. A si cateva carafe de vin rocu. Si tzatziki. Si masline…Am fost singurii clienti din ziua respectiva. Ne-am intors la iaht pe inserat, vinovati, cu buzunarele goale…C-asa-i  in concediu !

A doua zi dis de dimineata, la o ora cand toti ceilalti dormeau iar orizontul incepuse sa se coloreze, l-am trezit pe Adi si i-am propus sa plecam fara zgomot, doar cu velele. Aparent usor de facut. Problema era ca eram pozitionati cu prova spre insula si trebuia sa executam o intoarcere de 270 de grade periculos de aproape de tarm, iar vantul abia adia. Am ridicat ancora si am desfasurat focul iar briza a inceput incet, incet sa ne urneasca din loc, atat cat sa devenim guvernabili. In centrul golfului, peste noapte acostase un iaht avand un pavilion total necunoascut pentru noi. Fiind aproape 5 dimineata, parea pustiu. Prezenta lui imi ingreuna putin misiunea pentru ca imi ingusta teribil spatiul de manevra si in plus treceam destul de aproape de prova si implicit de lantul ancorei lui. Nu-i nimic, mi-am zis, am butonul de pornire al motorului la un deget distanta si-l apas daca devenim inguvernabili. So far, so good, iahtul nostru parea sa ne asculte – executasem mai mult de trei sferturi din intoarcere si trecusem din babordul iahtului misterios, prin prova, in tribordul acestuia, fara sa atingem stancile care se profilau amenintator pe sub noi. Pentru ca directia noastra de plecare trecea prin pupa iahtului ancorat  in mijlocul golfului, am tintit  catre pupa acestuia, asteptand ca vandul sa faca restul. In acel moment vantul a cazut de tot, iar viteza noastra a scazut si ea sub punctul de guvernare, astfel incat ne indreptam incet, dar sigur, cu balconul prova fix spre traversul iahtului adormit. Adi si cu Dl. Gigi, singurii care se trezisera la acea ora imposibila pentru concediu, fiind la prova, s-au uitat intrebatori spre mine. Vantul s-a intetit brusc, dandu-ne un impuls zdravan si marind viteza considerabil. In cele cateva secunde, in care ne-am apropiat de iahtul adormit, distanta se micsorase considerabil, astfel incat spatiul meu de manevra era total insuficient, iar noi ne indreptam acum cu viteza fix spre mijlocul iahtului cufundat in somn. Unde era butonul de pornire al motorului ? Ah da, la un deget distanta. De ce nu l-am apasat imediat ? Habar n-am, ramasesem mut in contemplare. Brusc, un omulet de pe iahtul semi-adormit, a iesit precipitat pe punte si s-a avantat pe jumatate peste bord, incercand sa preia impactul ce parea iminent. Timpul se oprise in loc pentru mine, iar secundele erau atat de lungi incat parca ma luase somnul. Cu un calm care nu era al meu, am reusit sa apas butonul de pornire, iar schimbatorul de viteze probabil mi-a citit gandurile, sau nu, dar era pozitionat unde trebuie, astfel incat motorul nostru a inceput sa invarta elicea cu putere pe inapoi, smulgandu-ma din visare si din potentialul impact ce parea iminent. Nu, nu l-am atins, dar omuletul era cu ochii scosi din orbite ca un melc holbat. Nu scotea nici un sunet, insa incepuse sa faca semne disperate cu mana spre cap. Dupa ce ne-am departat, mergand cu spatele suficient de mult, am virat spre destinatia noastra, Amorgos, lasand omuletul cu iahtul lui cu tot, agitandu-se ca o maimuta pe punte, facand intr-una acelasi semn. Ce-o fi vrut sa ne arate, habar n-am, dar stiu ca intentia mea a fost buna – sa nu trezesc pe nimeni, insa am reusit sa trezesc ambele iahturi.

Pentru ca titlul este „Fast forward” si nu „Play” si pentru ca nu m-am invrednicit sa termin in timp util istorisirile ultimei croaziere, am ramas „out of time” – urmatoarea croaziera fiind la cateva zile distanta.

Din Donousa am navigat spre Amorgos unde am stat o zi si o noapte, apoi ne-am indreptat spre Ios. In prima dimineata din Ios, timpul ramas fiind prea scurt, ne-am imbarcat pe un feribot de mare viteza, cu destinatia Santorini – Oia. Eram prea aproape de vulcanul inca activ din Santorini si-ar fi fost pacat sa-l ratam. Dupa o jumatate de zi petrecuta in goana cailor, sau ma rog, in goana Nisan-urilor prin Santorini, ne-am intors in Ios, de unde am ridicat ancora, a doua zi dimineata, inapoi spre Amorgos, unde am mai vizitat odata manastirea Hosoviotissa. Evident emotiile avute prima data au revenit cu aceeasi intensitate. Cuvintele sunt de prisos – trebuie vizitata, nu povestita.

Din Amorgos am pornit spre ultima destinatie inainte de punctul terminus, insula Levitha. Aici am descoperit un golf care fusese candva un refugiu al piratilor saraceni. Pretutindeni, la adancimi care depaseau insa 10m, se vedeau vase de lut, sparte, insirate pe fundul marii. Din nou, dimineata devreme, cand soarele se pregatea sa treaca de linia orizontului, am pornit spre Kos, unde am sosit in jurul pranzului. Ne-am luat la revedere „cu lacrimi in suflet” de la barcuta noastra, facandu-ne deja planuri pentru anul urmator. Ne-am recuperat masinile si am traversat cu feribotul in Bodrum. Era deja amiaza. In Bodrum, Adi si cu jumatate din echipaj, au ales sa porneasca spre casa, fara oprire. Eu dormeam deja „pe mine” si ultimul lucru pe care l-as mai fi putut face ar fi fost sa ma urc in masina si sa strabat cei 1250 km spre casa. Cu greu m-am lasat purtat pe stradutele mici si intortocheate ale Bodrumului. Am descoperit atunci o lume idilica, pe care n-o stiusem si nici n-o banuisem. Turcia – partea Asiatica. Farmecul si frumusetea mi-au tinut o vreme atentia vie. Luminile multicolore si agitatia din jur mi-au adus un aer uitat de copilarie, dar pentru scurta durata. Oboseala acumulata era mult prea puternica – ma prelingeam de-a lungul vitrinelor si visam laganandu-ma in miscarile iahtului. M-am desprins de restul grupului si m-am indreptat spre camera de hotel cu patul ei cu tot, incercand sa adorm. Patul se legana insa mult prea tare. Dupa doua saptamani de stat pe mare, intotdeauna in prima noapte pe uscat, totul se leagana. Stand in pat cu fata in sus, la hotarul dintre somn si trezie, am proiectat cu ochii mintii, pe tavanul alb imagini din cele doua saptamani absolut minunate. Kos, sosirea pe o caldura infernala si asteptarea imbarcarii. Kalimnos- Vathi, cu verdeata lui si copii isterici care se aruncau in apa in jurul nostru ca niste morse. Leros, cu portul lui mic, pescaresc si cu morile de vant strajuind orasul de pe culmi. Atokos, prima noapte albastra pe iaht. Patmos, caldura mare, manastirea Sf. Ioan, apoi prima taverna cu caracatita ei la gratar cu tot. Inaltimile din Ikaria si Pink Floyd, gratarul pe stancile fierbinti si iar Pink Floyd. Si gata, am adormit mai adanc decat mi-amintesc sa fi adormit vreodata…

Valul de fericire

Posted: 15/07/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Text de Adrian Sultan

Ce are toata lumea astazi cu mine? Parca au luat-o toti razna … iar si iar telefonul asta. Stai asa! … un prieten, Radu. In cateva secunde orizontul verii ce urma sa vina mi s-a schimbat radical. Am fost invitat sa particip la o croaziera pe mare printre insulele grecesti. Din acel moment totul s-a derulat pe FFW pana la momentul 11 iunie, ora 00.15 cand am luat startul.

Te asigur ca tendinta mea de exprimare in scris nu a atins vreodata cote semnificative,  dar am sentimentul ca aceasta vacanta a generat acea energie in masura sa declanseze maratonul degetelor mele pe tastatura. In orice caz nu ma arunc in aventura de unul singur si  te invit sa fii alaturi de mine. Preluand ideea unei persoane foarte dragi mie iti dau o tema de vacanta – ai de compus o povestire folosind cuvintele urmatoare:

echipaj de noua temerari, vama Giurgiu, bg-vinieta, traseu fulger prin Bulgaria, a-la-turca-bre, feribot Canakkale, negociere fresh de portocale, iesire din Europa, sandwich-urile Claudiei, dormit in masina, masa pe terasa la malul marii la Kucukkuyu, drapelul Romaniei, calamari pane, Marcel – navigator gps auto, prietena, sms, hotel in Bodrum, masa la „varice”, mostra de shopping, somn de voie, feribot spre insula Kos, marina Kos, prima bere Mythos draft, padure de catarge, Oana comanda, Adi negociaza, gyros x9, Sun Odyssey 43, Radu skipper, navigam, prima noapte pe barca, insula Kalimnos, Nenea Gigi – ancora, Lica – primul mus lansat la apa, snorkeling, arici de mare, acostare-reacostare, navigam, insula Leros, barci pescaresti, alimentare cu apa, insula Arkoi, vise de laguna, port cochet, 5 in dinghy, Desteapta-te romane!, navigam, insula Patmos, Manastirea Sf Ioan, Apocalipsa, internet cafe, Boro e pe treaba, octopus si vin alb/roze la taverna, insula Ikaria, plaja din povesti, gratar pe stanci, navigam cu noaptea-n cap, insula Mykonos, uite apa nu e priza, rent-a-car, mascota – pelicanul Petro, moara de vant, ratacit pe strazi, oriunde alb si albastru,  insula Delos, fresh de portocale, muzeu, articole pe blog, barca pe valuri, vant, navigam, tertarole, Sabina vrea sa stie, un yacht nu se scufunda asa usor, insula Dhenousa, navigam, insula Amorgos, Jimny + ATV, Manastirea Chozoviotissa,  meci, taverna, bere, insula Ios, sardine la gratar, plaja, peste spada, feribot rapid, insula Santorini, Fira si Oia, locul de unde nu-ti vine sa pleci, poze, tigara de foi, shopping, inapoi in Ios, din nou in Amorgos, delfini, vant de 20N, navigam doar cu vele cu 8.3N, insula Levitha, mooring, pierdut Bobita, taverna cu relicve, portia de ras, directia Kos, anunt radio in canalul 77, ultima acostare, bagaje, feribot, Bodrum, autostrada, Burger King, rataciti in Bulgaria, radar, vama Giurgiu, Bun gasit, Romania!

Cuvintele sunt inspirate din realitate si au izvorat din imagini pe care le-am suprins afisate pe retina in timpul unor (s)clipiri scurte. Felicitari ca ti-ai facut tema, adaugand liant intre cuvintle si expresiile de mai sus! Premiul consta in cateva poze din vacanta care vorbesc de la sine.

Concluzia este ca aceasta aventura pe apa a depasit granita asteptarilor mele generand un val de fericire care ma va purta pe creasta lui pana la urmatoarea croaziera…

Mykonos

Posted: 04/07/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Am hotărât că-mi ajunge o săpămănă de acomodare cu viața de zi cu zi așa că voi continua povestea de unde m-am oprit în urmă cu aproape trei săptămâni. Ușor de zis…E suficient să închid ochii pentru o clipă și un val de imagini și sentimente îmi inundă creierul, devenind dificilă impunerea unei coerențe menite să-mi transforme întregul material brut într-o poveste comprehensibilă. Așadar revin la sfârșitul zilei din insula Ikaria. Fiind într-o zonă sălbatică, departe de orice urmă de așezare omenească, întunericul nopții era de nepătruns. Deasupra noastră, cerul desena povești nemuritoare. Până la răsăritul lunii, insula nu era decât un imens perete întunecat care-ți dădea fiori. Aerul cobora fierbinte de pe stâncile încă încinse, fiind greu respirabil. M-am retras în cabină cu puțin înainte de miezul nopții, lasându-i pe băieți să organizeze carturile. La ora 4 fix am dat deșteptarea. Urma cel mai lung segment din traseul nostru – 50 mile și vroiam să ajung devreme in Mykonos ca să n-am probleme cu locurile disponibile în cea mai vizitată insulă grecească. Luna apusese de ceva timp iar întunericul mi se părea imposibil de penetrat. Am dublat ochii de pază la prova și cu privirea ațintită în ecranul mare al GPS-ului (că în față oricum nu vedeam nimic) am purces spre necunoscut. Mi s-au părut interminabile cele trei sferturi de oră de beznă absolută in care am navigat cu inima stânsă și cu ochii ieșiți din orbite scrutând întunericul compact. Spre ora 5 începuse vag să se contureze zarea în urma noastră, dar ce folos – noi mergeam spre apus, iar întunericul părea să se deplaseze odată cu noi. Spre ora 7, soarele și-a făcut curaj, facându-și apariția în toată splendoarea lui deasupra insulei Ikaria. Mergeam de aproape 3 ore iar insula părea că vine după noi. În față marea se unea cu orizontul fiind pentru prima dată când destinația noastră era complet pierdută-n depărtare. Mergeam constant cu 6 noduri cand brusc vantul a căzut aproape de tot. Am pornit motorul ca să nu pierd timp inutil și după câteva minute strângeam complet velele care fluturau inutile. Am mers cu motorul până la destinație. La ora prânzului ne strecuram printre imensele vase de croazieră ancorate în rada celui mai râvnit port grecesc. Am intrat în marina cea nouă și mi-am ales un loc lângă un iaht cu pavilion românesc. Ne-am legat la cheu și am sărit veseli pe țărm uitându-ne după automatele de apă și curent. Erau pretutindeni, însă nici țipenie de om în jurul nostru – în plus toate inscripțiile erau scrise cu litere chirilice. În scurt timp am descoperit că automatele de apă și curent erau de fapt niște dummy-uri, nefiind operaționale. Ceva mai încolo un panou ne informa că exista 3 astfel de automate funcționale în celălalt capăt al marinei unde era o aglomerare nefirească de iahturi. Chiar  întrebasem retoric cu glas tare de ce jumătate din marină era foarte aerisită iar în cealaltă jumătate iahturile stăteau înghesuite unul intr-altul, răspunzându-mi „de boi ce sunt, evident!”. Încercând să nu-mi pierd buna dispoziție, am dat comanda de dezlegare a iahtului și am purces în aglomerație. Ne-am făcut loc cu lingura de pantofi între două iahturi, am reperat un mooring line pe care l-am legat la prova și gata – iată și un automat de care aveam urgentă nevoie, mai ales că urma să stăm două zile și două nopți în Mykonos. Cât ai clipi băieții au scos furtunul de alimentare cu apă și cordonul electric și….stupoare ! Toate ieșirile automatului erau ocupate. Îmi venea să urlu. Am întrebat un individ care stătea cu o figură tâmpă pe scara unui iaht de lângă noi daca știe ceva de alimentarea cu apă & curent și mi-a răspuns absent că nu știe, ajunsese în urmă cu o oră. Ne-am risipit toți pe cheu în căutare de informații. Apare Adi spunându-mi că la cca 100 de metri e al doilea automat care are o ieșire liberă. Am strâns din dinți și am purces la „râde și leagă – plânge și dezleagă”. Dar nu-i bai, bine că avem soluție, nu ?! Și iar motor, mola parâme, manevre, ieșim împingând iahturile din stânga și din dreapta noastră îndreptându-ne spre locul unde ne aștepta Adi. Ne-am apropiat și ce nu văzuse Adi de pe țărm (că nu avea cum) am văzut noi venind dinspre apă – unica mare inscripție în limba engleză: NO MOORING HERE! Adică nu aveam voie să parcăm acolo. Punct! O căldură cumplită îmi strângea capul ca-ntr-o menghină. Ne-am legat totuși acolo temporar și am pornit în căutarea celui de-al treilea automat. Am trecut din nou pe lângă individul cu figura tâmpă și l-am întrebat dacă știe măcar de unde se procură cartelele de activare a automatelor. Mi-a răspuns că habar n-are, dar că lui i-a vândut-o cineva de pe un iaht care plecase la venirea lui. N-am reușit să aflu nimic de la el și l-am lăsat în atmosfera lui tâmpă. Am plecat apoi pe jos să dau ocol marinei în căutarea autorităților portuare. Aerul devenise irespirabil și brusc Mykonosul mi s-a părut ostil și neprimitor. Mă certam pentru proasta inspirație de a fi venit cu sacul la pomul mult lăudat. Vântul începuse să bată fierbinte ridicând nori groși de praf. Asfaltul frigea ca o plită încinsă iar pretutindeni era pustiu – nici țipenie de om. Atunci mi-am dat seama – it’s the fucking siesta time ! La întoarcere l-am găsit pe Adi vesel – reperase cel de-al treilea automat care avea și o ieșire liberă. Era departe de zona în care parcasem noi. Am fugit repede, am dezlegat iahtul și m-am indreptat cu viteză mare spre locul cu pricina. Pe drum doi amețiți intr-un dinghi străbăteau marina. Mi-au făcut semne să încetinesc de teama ca valurile mele să nu-i dea cu roțile în sus. Nu m-am sinchisit de ei pentru că la intrarea in marină deja se vedeau catarge în șir indian care intrau și nu vroiam să pierd ultimul și unicul loc cu alimentare din toată marina. Am întors „cu frâna de mână”, cum zicem noi și ne-am legat (a câta oară?) la cheu. În spatele nostru la 50m trona un imens hotel plutitor de 12 etaje: Costa Fortuna. Nu mai conta, începusem să ne detensionăm. Ne mai trebuia cartela magică pe care am reușit s-o achiziționăm dintr-o rulotă aflată nu departe contra imensei sume de 30 euro. Era de trei ori mai mult decât plătisem până atunci, dar chiar nu mai conta. Încet, încet, zâmbetele și bancurile începeau timide să-și facă apariția și am putut să desfac prima bere din lumea nouă. Apoi vântul a început să bată din ce în ce mai tare alungând arșița insuportabilă a amiezei. De pe o mașină inscripționată aparținând unei companii de închirieri am luat un număr de telefon la care am comandat o mașină. Într-o jumătate de oră aveam la scara iahtului un Peugeot de 9 locuri. Ei da, acum le aveam pe toate și puteam porni în cucerirea insulei la care visasem preț de un an întreg.

Mykonos e o insulă cu un puternic aer cosmopolit. Un amalgam de stiluri și culori în care se face simțită dominația demult apusă a venețienilor. Centrul vechi e strict pietonal, doar că sunt considerați pietoni și turiștii pe scutere. Străduțe înguste și întortocheate, pavate cu piatră. Stilul arhitectonic e tipic Cicladelor și total diferit de cel din Dodecanese. Case pătrate, văruite în alb cu muchiile rotunjite, și cu terase de colectare a apei din rarele ploi care se abat în Mykonos. Sute de magazine de suveniruri și bijuterii atrag ca un magnet turiștii ce poposesc preț de o zi, aduși de marile vase de croazieră. O întreagă babilonie care curând m-a obosit, dar la ce m-am așteptat ? Orașul e dependent de aceste imense vase de croazieră care-și varsă afluxul de turiști preț de o zi în labirintul de străduțe și taverne. În lipsa lor, Mykonosul e pustiu si trist. Fără plaje cu nisip în schimb bogat in cluburi de noapte si discoteci – paradisul gay-lor din toată lumea.

A doua zi ne-am urcat pe un barcaz și am plecat să vizităm insula sacră Delos. Un imens muzeu în aer liber ce gazduiește vestigiile unei civilizații demult apuse. Orașul Delos, despre care se spune că a fost locul nașterii lui Apolo și Artemis, a fost construit în jurul anului 3000 I.H. A fost locuită până în secolul al 2-lea. De atunci și până în 1990, când a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO, grecii din Mykonos și-au construit cu sârg propriile case cu piatră de la templele, termele și teatrele din Delos. Vântul care-și făcuse apariția la sosirea noastră în Mykonos a continuat să bată din ce în ce mai tare agitând marea și ridicând valuri de 2-3m. Barcazul cu care ne-am întors începuse să danseze grațios printre valurile înspumate. A doua zi urma să plecăm și deja trebuia să fac față întrebărilor din partea echipajului și sa-i liniștesc că vântul se va potoli cu siguranță. Am consultat prognoza mării în repetate rânduri în seara aceea cu speranța că o vor recalcula și o oază de liniște imi va permite să părăsesc, a doua zi, insula în siguranță. Era anunțată mare de gradul 5-6 în jurul insulei, dar scădea în intensitate în direcția în care aveam planificat traseul. Trebuia să scap repede de vântul catabatic din jurul insulei, dar asta însemna să supun echipajul celor 2 ore de suișuri și coborâșuri. I-am prevenit de cu seară iar dimineața am plecat la „luptă”. Din cauza valurilor mari și a forței și direcției vântului, n-am putut să mă îndrept pre sud vest cum era planificat, astfel încât am ocolit insula îndreptându-mă spre nord. Curând valurile s-au mutat în pupa, venind rostogolindu-se spre noi ca niște munți amenințători dar care treceau nestingheriți pe sub noi și nu peste noi așa cum unii membrii din echipaj și-au imaginat în câteva rânduri. O vreme n-a mai fost loc de glume pe barcă, fiecare fiind preocupat de faptul că n-are suficiente mâini cu care să se ancoreze. Agitația mării nu era atât de mare încât să-i leg cu hamuri pe cei care aleseseră să stea pe punte, iar dacă le-aș fi pus veste de salvare cred că aș fi creeat panică. Aproape trei ore a durat tangoul cu marea, timp în care n-a dat nimeni ochii peste cap și nici alte incidente legate de răul de mare n-au avut loc. Mai departe, până la sfârșitul călătoriei, nimic nu i-a mai putut speria pe curajoșii mei coechipieri.

Dhenoussa, 19 iunie 2010

Posted: 20/06/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Text de Sabina Antoniu.

Pink Floyd pe mare de gradul 6

Azi adrenalina a depasit usor cotele de avarie… cel putin in cazul meu.
Aseara eram simpatica, stiu – eram pe uscat la o taverna cu wireless si o
bere in fata. Dimineata am pornit din nou la drum, relaxati, odihniti, ca
doar suntem in concediu. Marea nu era insa in concediu… valuri mari si
vant puternic. Radu zice ca ceva de gradul 6, adica oarecum mai nashpa. Cel putin pentru mine care sunt obisnuita cu alt gen de adrenalina acasa si la
birou. Nu stiu cat am mers asa, probabil in jur de 6-7 ore. Nu mai stiu
cand m-am trezit, stiu ca m-am incapatanat sa fac toate chestiile alea
uzuale pe care le fac oamenii dimineata (spalat pe dinti etc.) si la un
moment dat am renuntat pentru ca barca facea niste miscari bruste iar eu nu
puteam tine pasul cu ea (sa faci pipi cand barca se misca in halul asta e
sport extrem:) La un moment dat, mi s-a facut rau, am stat leguma pe punte
(jos era oricum dezastru, sareau lucruri dintr-o parte in alta, riscul sa
te lovesti era foarte mare), pana mi-am dat seama ca mi-e rau de foame! Da,
stiu, suna aiurea! N-am rau de mare, n-am niciun fel de rau de miscare, am
rau de foame! 🙂 Prin urmare, m-am dus jos si m-am luptat ceva vreme cu o
paine si un cutit, iar la un moment dat am auzit un strigat de pe punte:
“Sabina, atentie ne bandam!” In clipa urmatoare, ceva a bubuit puternic
(velele fac niste zgomote ingrozitoare, ai mereu senzatia ca se rup),
“dansul turbat al barcii pe valuri” m-a aruncat pe undeva prin cabina
si cand mi-am revenit n-am mai gasit nimic pe masa, nici painea, nici
cutitul, nici cutia de suc. In fine, am reusit sa mananc (victorie!) si
brusc mi-a fost mai bine. Fizic adica, ca psihic e alta treaba… nu-mi dau
seama unde era mai safe, jos unde te dadea cu capul de pereti si sareau
lucruri prin jur, sau sus pe punte unde “fototapetul” era intr-adevar
absolut extraordinar (aveam mereu senzatia ca nu e real ce se intampla in
afara barcii), dar unde la orice miscare riscai sa ajungi peste bord daca
nu te tineai bine de ceva. Sunetele naturale au fost acoperite o vreme de
Pink Floyd care urla de undeva de jos, dar care in mod suprinzator se auzea
doar sus pe punte. Dupa Pink Floyd a mai urmat ceva, dar nu mai stiu exact
ce ca eram prea preocupata sa supravietuiesc si eu oricum sunt fan Roger
Waters :).

In tot timpul asta, Radu, ajutat de Adi (skipper nr. 2), s-a luptat
vitejeste cu valurile. Am mers cu motorul multa vreme, apoi cu velele, apoi
am schimbat din nou pe motor – inteleg ca din cauza vantului. Nu intru un
detalii tehnice ca nu ma pricep, cert e ca am ajuns cu bine in jurul
pranzului intr-un ancoraj spectaculos din Dhenoussa, doar noi si inca un
iaht (foarte verde cu un steag pe care nu il recunosc). Pe mal se vad
cateva case si ceva ce seamana a taverna. N-avem semnal, nici wireless,
nimic. Cred ca supravietuim pana maine asa. Diseara atacam taverna, poate
gasim naibii si niste peste in excursia asta pe mare, ca ne-am saturat de
pui si carnati Plescoi:)

Acum marea este calma, maine dimineata plecam spre Amorgos, o insula ceva mai mare din apropiere. Nu mai indraznesc sa intreb cat dureaza drumul si cum va fi vremea pe mare. Acum am exercitiu si la tinut echilibrul pe barca si la facut senvisuri din mers. Si acum ca am trait-o si pe asta, ma simt mult mai puternica 🙂

PS: Nu-mi dau seama care microb e mai mare, ala cu barca sau asta cu
blogul…

Sabina

Lenesul…din Mykonos

Posted: 20/06/2010 by Oana in Dodecanese, Set sail 2010

Heei, salutari si de la mine. Imi pare rau ca am fost atat de lenesa, dar marea scoate sociopatul din mine si nu mai vreau sa socializez, nici macar la distanta. Acum ca am marturisit, sper sa fiu iertata.

Mi se pare ca suntem de o vesnicie pe mare. Zilele sunt toate la fel si toate diferite. In fiecare zi ajungem in locuri cu povesti: povestea insulei pustii, povestea statiunii de fitze, cea a golfului de un tucoaz ireal…si apoi povestile oamenilor, care sunt cu atat mai fascinante. In primul rand este vorba despre oamenii de langa noi, pe care ii descoperi in toata frumusetea lor, accentuata de mare. Va spuneam si anul trecut, pe mare nu poti purta masti, in cateva zile ajungi sa fii tu, cel adevarat, cel care nu are unde sa se ascunda. Marea dezvaluie tot si ceea ce a dezvaluit despre echipajul nostru de anul acesta este minunat. Oameni dintr-o bucata, nebuni frumosi, fiecare in felul lui.

Apoi descoperi tot felul de personaje. Are Radu intr-un post anterior poza unui calugar. Coboram de la Manastirea Sf. Ioan din Patmos si sub umbra unor maslini am descoperit acest calugar. Era o pictura vie. Vroiam sa ii facem poze si nu stiam cum sa procedam. Pana la urma am cumparat un obiect dintre cele expuse de el pe o masa si am simtit ca cei 5 euro oferiti, ne permiteau sa-l importalizam in pozele noastre si ne-am ales cu mult mai mult. Pe masa era si o carte, publicata de calugar, cu poza lui de acum si poza unui tanar imbracat in costum national. L-am intrebat cine era tanarul si mi-a spus ca el. „Am fost coregraf si dansator, am calatorit in toata lumea. Din ce tara sunteti? Da…am dansat si in Romania”. Apoi ne-a zambit, cu cel mai seren dintre zambete si s-a cufundat din nou in tacerea lui. Golurile povestii le-am umplut noi rapid, cu minti avide de senzational. Oameni ca el am intalnit prin toate porturile, fiecare cu povestea lui.

Nu vreau sa idealizez tipul asta de concediu, avem zile in care este foarte cald, zile in care plecam din port la 4 sau 5 dimineata, pentru a evita perioada de maxim a lui Meltemi (vantul nebun care matura Cicladele, tachinandu-i pe navigatori). Facem carturi si reancoram noaptea, daca un vant iscat de nicaieri ne smulge de la ancora. Am avut mare de gradul 6, in care barca noastra parea o coaja de nuca aruncata intr-o valtoare. La sfarsitul zilei insa, cu pielea arzand de soare, cu toropeala placuta data de navigat, te cufunzi in mare, in golful uitat de lume, in care esti numai tu si prietenii tai si uiti de tot. In mintea ta nu mai este loc pentru altceva decat pentru miscarea valurilor si freamatul sunetului lor si nu mai stii nimic, nici macar ce zi a saptamanii e. Se pare ca azi e duminica. Pentru mine e a 8-a duminica de cand ma aflu pe mare.

Eu si marea…:)

Posted: 18/06/2010 by Radu in Dodecanese, Set sail 2010

Text de Sabina Antoniu.

Eu n-am mers niciodata cu barca (ma ducea tata cand eram mica in Herastrau, dar nu cred ca se pune), deci doua saptamani pe o barca in Egee cu niste oameni pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie mi s-au parut initial destul de putin atragatoare. De fapt, prima propunere – venita acum sase luni – parea cool, dar cum se apropia momentul plecarii parca nu mai saream in sus de bucurie. Din contra, am vrut sa renunt de mai multe ori din varii motive. Si am avut destule momente de regret exact pana duminica dimineata cand am pornit din insula Kos la “bordul” unui Sun Odyssey 43. De atunci, am ramas “atarnata” de catarg (in fata, in chestia aia care se cheama “balcon prova” este cel mai cool loc de pe barca si de pe pamant practic…) si ma dau jos cu greu cand ajungem in vreun port. Este o senzatie unica, poate pentru ca in fata nu e nimic decat marea si orizontul, practic sunt eu cu marea (si muzica din iPod de care recunosc ca sunt dependenta…) Nu e nimic altceva, nu suna telefonul (nici daca ar suna nu l-as auzi pentru ca pe barca sunt tot felul de zgomote – vantul, valurile, miscarea velelor), nu sunt oameni decat echipajul care chiar functioneaza ca un echipaj mai ales in situatii mai “aventuroase”. Este cel mai frumos concediu posibil pe mare… nu se compara cu niciun hotel, cu niciun all inclusive si nici chiar cu viluta ta de pe o plaja parasita. Practic, in fiecare zi poti avea plaja ta intr-un golfulet in care nu e nimeni, doar tu cu barca si echipajul (da, ok, si cu un gratar cu carnati Plescoi 🙂  Pe barca, nicio zi nu seamana cu alta, nu te plistisesti, nu te deranjeaza nimeni (cel mult un coleg de echipaj :). In plus, primesti la pachet si o doza soc de adrenalina exact cand nu te astepti (ok, recunosc, au fost momente in care mi-a fost frica… mare agitata, valuri si barca bandata in 45 de grade…)

Revenind insa pe uscat (unde sunt acum, deci am curaj :), n-ai treaba cu “serviciile” de orice fel… ai totul pe barca. Ma rog, din cand in cand trebuie sa ancorezi intr-o marina si sa te legi la apa/curent. Apropo de servicii, meciul Turcia-Grecia e in acest moment 1-0 pentru turci (din pacate, insulele sunt la greci). E drept ca n-am navigat inca in Turcia deci vorbesc din auzite, insa am navigat in Grecia… in super-insula Mykonos (unde suntem acum), in super-portul nou-nout plin de iahturi, barcute si nave de croaziera gigantice, am gasit cu greu un automat de apa si curent care sa functioneze. Basca, nu e nimeni, vreun prost pe care sa-l intrebi una-alta. Orasul e mai incolo, deci rent-a-car ca sa te misti. Grecii par in greva si cand nu sunt si, desi nu sunt in greva, iti dau senzatia ca ii deranjezi… In fine, nu conteaza, putem ignora aceste mici neplaceri. Maine dimineata plecam din nou spre insula “noastra” – Dheneousa de data aceasta – unde vom ancora intr-un golfulet micut. Suntem abia la jumatatea drumului, mai avem inca pe atatea insule si inca pe atata aventura.

Nu stiu daca ati prins ideea – eu am prins “microbul” si imi fac deja planuri pentru anul viitor, ce barca, ce traseu etc.

In final, profit de aceasta ocazie sa-l incurajez pe colegul de echipaj zis Bobitza sa-si faca naibii blog de fotografie si sa nu se mai iroseasca ca turistul japonez printre atractii turistice 🙂 Pentru ca, am uitat sa va spun, am plecat la drum cu un echipaj de fanatici ai imaginii de orice fel… care cara dupa ei niste kilograme de echipamente (camere de orice fel, subacvatice, de uscat, de apa, trepied – deci putem face si stand-up-uri practic, hd, pelicula, habar n-am). Vedeti mai jos ce fac chestiile astea…

Cam atat pentru astazi, ii dau legatura lui Radu. Ahoy 🙂